Cît de căutată mai este în 2010, în România, o lectură din Emil Cioran? Dar din Giovanni Papini? Sînt ele de-acum neconvenabile în vreun fel? La aceste aspecte am reflectat în urma a două lecturi relativ recente reprezentate de Le Néant roumain (Emil Cioran) şi de, respectiv, Un om sfîrşit (Giovanni Papini). La confluenţa celor două lecturi, nicidecum ireconciliabile, ba dimpotrivă, mi se năzărea o himeră culturală purtînd o dublă mască: una a rîsului cioranian, iar cealaltă a seriozităţii dispreţuitoare a lui Papini. Fiecare din aceste două mimici reprezenta în epocă un mesaj adresat contemporaneităţii; acum, ele ajung să se adreseze nouă. Cît mai sîntem dispuşi să înţelegem şi să acceptăm din adevărurile crude pe care fiecare dintre aceşti maeştri aifilozofiei ratării ni le-au înfăţişat, deşi prin stilistici diferite? Şi oare în noul secol, XXI, „al toleranţei“, supranumit şi al „politicilor corecte“, mai suportăm lectura unor filozofii ale eşecului? După atîta literatură motivaţională, mai îndurăm francheţea unor autori-maeştri ai dureroaselor ratări? Nu aş putea epuiza aici, în timp util, o abordare a dispreţului papinian, acest brand al autorului, dar îmi propun să fac cîteva observaţii asupra rîsului mitic al lui Emil Cioran. Îmi amintesc cu acurateţe febra de lectură care se manifesta în anii ’90-’95, o febră dirijată în mod special spre cărţile generaţiei ’27, Emil Cioran y compris. În aceeaşi perioadă apăreau interviurile acordate de către filozof lui Gabriel Liiceanu. Vedeam atunci un Cioran deconcertant care, cînd nu-şi găsea cuvintele româneşti, rîdea dionisiac. Obişnuiţi de către Istoria recentă să nu rîdem decît atunci cînd ni se dădea voie, rîsul cioranian în cavalcadă era menit să ne destabilizeze puţin. Dar mai ales rîsul lui Emil Cioran în sine este un element făcut să obsedeze (verb favorit al eseistului), să tulbure, să farmece. Să nu ştii