În legătură cu articolul extrem de ofertant „Un posibil portret al lui Ioan Budai-Deleanu“, scris de Mihai Mitu (România literară, an. XLII, nr. 26, 16 iulie 2010, pp. 12-14), rămîne de discutat şi posibilitatea ca, printre ceilalţi apostoli ai iconostasului de la Biserica greco-catolică Sfînta Barbara din Viena, să se ascundă chipurile unor fruntaşi români ai momentului, ambientaţi, pentru o clipă efemeră de istorie, în Capitala imperială. Întîi de toate, cine puteau fi ei? Urmînd raţionamentul lui Mihai Mitu, printre ei se puteau regăsi savanţi şi artişti de diverse vîrste; poate şi prelaţi greco-catolici luminaţi, precum Grigore Maior, cunoscut mai mult ca figură ecleziastică proeminentă, în acel moment, cînd era episcop de Făgăraş şi Alba Iulia (1773-1782), decît prin preocupările lui filozofice (a scris o teză doctorală susţinută la Roma, în 1740-1747). În ultimii lui ani de păstorire, au ajuns la Barbareum Io(a)n Budai-Deleanu şi ceilalţi corifei ai ştiinţei româneşti moderne din Transilvania epocii, după ce el însuşi fusese corector de carte românească şi slavonă la Viena (1771-ante august 1772). Dacă apostolul Petru era, de fapt, Samuil Micu – „profesorul preaiubit, învăţătorul, pedagogul, îndrumătorul, «piatra de temelie» în viaţa de zi cu zi a alumnilor (adică ceea ce a fost, în istoria creştinătăţii, apostolul Petru!)“, spune M. Mitu –, iar Pavel era „Grigore Maior, prea-bunul episcop, prigonitul, exilatul, aproape martirizat, ca şi Pavel (!), propovăduind unitatea, înţelegerea între oameni“ (v. p. 14, col. 2, jos), cine să fi fost ceilalţi? Autorul îi înşiruie pe alumnii „iubitori de ştiinţă“ care urmau să se distingă în viaţa culturală şi politică a ţării după încheierea studiilor, precum Samuel Vulcan, Simion Magyar, Vasile Nemeş, Chiril Ţopa. Alături de ei au fost şi alţii. Problema de logică istorică ivită însă în calea identificării lor cu u