Nu e de nici un folos ca, scriind despre sfînţi, să pretinzi că te afli în largul tău. Dimpotrivă, te urmăreşte gustul stînjenitor că mereu vei fi pe picor de inadecvare, ca în faţa unei probleme pe care, simţi prea bine, n-o poţi atinge decît pe ocolite.
Iar trucul clasic de învîrtire în jurul unei chestiuni de care nu te leagă nici o intuiţie se numeşte speculaţie. Aşa se face că cine scrie speculativ despre Valeriu Gafencu este ameninţat de umbra imposturii. Inclasabilul trebuie constatat şi lăsat ca atare, fără ambiţia de a-l lămuri în vreun fel. De aceea, toate unghiurile din care, aşezîndu-ne, vom încerca să-l înţelegem pe Gafencu se vor dovedi pastişe.
Etic vorbind, sfîntul e o fiinţă stingheritoare şi neplăcută, lipsită de darul molipsirii prin exemplu personal. Cu alte cuvinte, sfîntul nu poate fi model pentru semeni, nimănui netrecîndu-i prin minte să imite viaţa unui Gafencu: vîrît la închisoare la 20 de ani nu mai iese de acolo, murind la 33 de ani, într-o stare de graţie pe care martorii au considerat-o ca fiind atinsă de sfinţenie. Că pentru noi, laicii degustători de frumos, sfinţenia e un termen vid menit a ne consterna e un fapt a cărui evidenţă se simte din clipa în care începem să ne pronunţăm asupra lui. De pildă, estetic vorbind, sfîntul e o figură pelorică fără însuşiri frumoase. „Peloric" însemnînd aici: o apariţie monstruoasă care nu numai că nu ne delectează defel, dar chiar ne indispune prin spectacolul suferinţei îndurate. Gafencu e inestetic prin decorul de bolgie în care moare. La asta se adaugă neputinţa de a explica de ce, la unii, suferinţa provoacă abrutizare, iar la alţii, spiritualizare. De ce unii cad sub pragul umanului, iar alţii urcă peste el.
Apoi, ideologic vorbind, sfîntul e un personaj execrabil care încalcă regula democratică a mediocrităţii laice. O apariţie obscură căreia nu-i p
