Apărută nu chiar demult, cartea lui Andrei Oişteanu despre narcotice a fost deja întâmpinată favorabil de câţiva comentatori cu autoritate. Până acum, n-am înregistrat nici o contestare.

Nici a demersului în sine, nici a realizării acestuia. Ceea ce, oricum, e surprinzător. (Capitolul despre Eminescu, de pildă, ar fi putut apărea foarte bine în faimosul număr din Dilema, care i-a convulsionat pe mulţi dintre admiratorii necondiţionaţi ai poetului.) În fond, Narcotice în cultura română e o carte incomodă. Cel puţin pentru intelectualii idilici şi pentru publicul larg. Efectul ei relativist mi se pare comparabil cu acela, încă nu epuizat, al eseului lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii române. De nu chiar mai mare, căci, până la urmă, Oişteanu ridică un set de întrebări cu portanţă comportamentală, iar prejudecăţile pe care le-ar putea întâmpina sunt dintre cele care, îndeobşte, nu se lasă negociate.

Şi totuşi, se pare că ne e mai uşor să admitem toxicomania unuia sau altuia dintre scriitorii de primă mărime decât să le punem la îndoială acestora statutul de autori canonici. Suntem, deci, mai permisivi etic şi mai încăpăţânaţi estetic, ceea ce e meritul, sau, mai degrabă, vina şcolii. E drept, într-un caz avem probe documentare, în celălalt, doar viziuni subiective. Or, dacă cele dintâi abundă în studiul de faţă, pe cele din urmă Oişteanu le evită cu sistemă. Nu numai că nu dă sentinţe (ceea ce ar fi fost pedant şi naiv), dar nici nu se amăgeşte ca să-i iasă, cum se zice, stamba la cot. E conştient că terenul e prin natura lui alunecos şi, în consecinţă, calcă prudent. O singură dată pare să-şi iasă din fire, într-o polemică en passant (pp. 39-40) cu un tânăr istoric, Dan Dana, pe un ton, însă, de o impecabilă civilitate.

Organizată cronologic, materia Narcoticelor în cultura română se întinde la ritualurile preoţilor daci