Citesc cea mai recentă carte a sensibilului scriitor şi ziarist Aurel Storin, "Un bob de lacrimă în ochi". În cartea "Trecute vieţi de mari artişti români - memorie de suflet" cu desene de Neagu Rădulescu, talentatul Aurel Storin, o inimă mare a Teatrului de Revistă, închină rânduri calde unor mari piscuri ale scenei româneşti. E păcat să nu aştern în acest articol câteva dintre frumoasele pagini ale cărţii. Iată despre Ştefan Bănică senior: "Publicul l-a iubit pe Ştefan Bănică, şi-l iubea fiindcă vorbea simplu şi firesc şi pentru că ştia să umple cuvintele cu sufletul lui.

L-am aşteptat mereu într-un rol mare, dar aşa-i în teatru, rolurile mari ţi le dau alţii, nu ţi le iei singur. Ştefan s-a mulţumit cu celelalte roluri, cu cântecele, cu emisiunile de radio şi tv, cu programele de varietăţi şi cu teatrul - pâinea cea de toate zilele -, jucând rolul cel mai mare al vieţii sale, propria sa viaţă. Există celebrităţi în faţa cărora instinctiv îţi duci mâna la pălărie şi atât. Bănică făcea parte din grupul celorlalţi pe care-ţi vine să-i opreşti pe stradă, să-i îmbrăţişezi, să-i întrebi de neamuri şi de sănătate. Dar el nu te privea cu uimire, dimpotrivă, se uita la tine şi-ţi vorbea ca şi când te-ar fi cunoscut de când lumea. Bântuit de paradoxuri, ca marea de furtuni, acest talent neobişnuit a risipit o avere, dar nu întotdeauna în bancnote mari. Şi când a plecat, Doamne, câte mai avea de spus".

Într-un fel, ar fi nedrept să nu amintim că spectacolul de revistă s-a sprijinit şi pe umerii strâmţi şi costelivi ai lăutarului de geniu Fărâmiţă Lambru, cel atât de îndrăgit cu acordeonul lui lipit de suflet de Maria Tănase. Iată ce scrie cu măiestrie Aurel Storin despre ţiganul de geniu şi acordeonul lui magic: "Alcătuire fragilă - amestec de humă şi de şapte vieţi -, acest artist al clapelor verti-cale scotea din burduful de carton sunete de pâraie c