Mulţi amici şi-au făcut bloguri. La obişnuita mea ridicare din sprânceană, mă mitraliază cu argumente care încep cu vremurile care s-au schimbat şi se termină cu atotcuprinzătorul «comunicare». Când îşi mai domolesc patima, recunosc că blogul e, totuşi, un cronofag şi că de multe ori sfânta comunicare se rezumă la discursuri paralele. E greu să ai cu adevărat un dialog pentru că cei mai mulţi comentatori pornesc de la premiza că sunt singurii deţinători de adevăruri şi că au dreptul să spună orice. Inclusiv în cuvinte injurioase ori cu cu afirmaţii care sunt atât de nedrepte, încât te deprimă. Unul nu ar recunoaşte că abia atunci s-a gândit la problema pe care tu ai expus-o şi la care ai meditat poate un pic mai mult decât el, că poate cunoşti domeniul ceva-ceva mai bine.

Am fost crescut - şi ca mine sunt toate cunoştinţele mele literare - într-o altă atitudine faţă de actul scrisului şi de actul lecturii. De pildă, pudoarea pe care o afişez faţă de manuscris. Îmi displace profund ca un ochi străin să răscolească prin pagina încă neterminată, prin textul meu până când eu însumi nu-i pun capăt, considerându-l demn de a fi făcut public, chiar dacă acel public poate însemna doar un prieten. Chiar şi-aşa, îl consider încă un bun personal, o încercare.

Orice om care scrie are nevoia validării. Tot timpul. Cu fiecare text scris. Am fost învăţat că acest act al validării înseamnă tipărirea, după care urmează comentarea, în primul rând a cititorilor specializaţi (critici, colegi de breaslă), după care mai târziu vine valorizarea, aşezarea într-o serie de autori. Tot din acele timpuri, am înţeles că între succesul de public şi valoare nu există un raport direct proporţional.

Există şi în literatură cazuri celebre, dar cele din pictură mi se par cele mai deconcertante. Multe, foarte multe genii nu au vândut nimic sau au vândut aproape nesemnificativ faţă