Denumirile produselor culinare pot fi considerate, într-o anumită măsură, termeni tehnici; numai că, aparţinând unei activităţi practicate pe scară largă si în care nu se poate introduce o standardizare, sunt folosiţi cu sensuri destul de variate si, inevitabil, instabile.
O serie culinară dintre cele mai banale, care ilustrează însă foarte bine dificultatea de a stabili sensuri şi limite clare, e cea alcătuită din termenii dulceaţă, gem, marmeladă, magiun (cărora li se pot adăuga regionalisme ca povidlă, lictar, pecmez etc.). Autorii cărţilor de bucate şi specialiştii în tehnici alimentare descriu specificul fiecărui produs (pastă dulce obţinută din fierberea fructelor) în funcţie de câteva trăsături: adaos de zahăr, grad de mărunţire, consistenţă, tip de fructe utilizat etc. Pentru vorbitorul obişnuit (ca şi pentru traducătorul conştiincios, pus în faţa unor serii similare din alte limbi), lucrurile sunt mai complicate.
Din seria menţionată, termenul magiun - definit în DEX ca „pastă alimentară consistentă obţinută prin fierberea şi terciuirea prunelor sau, prin generalizare, a altor fructe (fără adaos de zahăr)" - are o istorie destul de pitorească şi e încărcat de conotaţii popular-tradiţionale. Cu câteva luni în urmă, presa anunţa că un tip de magiun românesc a luat un important premiu internaţional. Declaraţiile producătorilor recurgeau la toposul publicitar „ca odinioară" („produse care reamintesc candoarea copilăriei, când bunica pregătea asemenea bunătăţi", recolta.eu, 14.05.2010), dar şi la acela - formulat cu o emfază involuntar comică -al unicităţii naţionale („un gust tradiţional românesc"; „un produs tradiţional, specific unui singur popor, având savoare în mod strict pentru papilele gustative ale acestuia", ibidem).
Cuvântul magiun e de origine turcă (de unde a pătruns şi în greacă, sârbă, bulgară). Sensu
