Din acest an nu mă mai încadrez în grupa de vârstă catalogată în statisticile Uniunii Europene cu ispititorul cuvânt „tineri“. Odată cu mine îşi schimbă „încadrarea“ o întreagă generaţie. Nu ştiu dacă peste 50 de ani vom fi numiţi „generaţia 2000“, „generaţia de tranziţie“ sau altă generaţie de sacrificiu. Şi nici nu-mi pasă ce va spune viitorul despre noi. Oricum ne-am învăţat să ne descurcăm singuri.

Ieri a fost Ziua Europeană a Tineretului şi, la aşa ocazie festivă, a fost lansat un raport care studiază obiceiurile culturale ale tinerilor din Uniunea Europeană, dar şi politicile statelor naţionale în ceea ce-i priveşte. La o privire generală, şi implicit superficială, românii tineri au mult mai puţine de-a face cu ale culturii decât ceilalţi europeni. Şi nu vorbim despre manifestările organizate de către lumea rarefiat anchilozată a industriei culturale româneşti (căci industrie se face, nicidecum creaţie). Tinerii români merg mai rar şi la teatru, dar şi la cinema, citesc, dar şi fac sport mai puţin decât media europeană (cel puţin asta spun puţinele statistici care studiază în România acest grup de vârstă). Dar să nu ne grăbim să judecăm căci...

Atunci când privim către alţi indicatori, constatăm că tinerii români se numără printre europenii care vorbesc cele mai multe limbi străine, iar studenţii noştri sunt printre cei mai mobili. Pentru cei care ştiu cât de puţine oraşe româneşti mai au un cinematograf funcţional sau ce eveniment excepţional este un spectacol de teatru într-un sat, concluzia se cristalizează uşor. Generaţia anilor 2000 a fost secţionată în două mari grupe. Pe de o parte, sunt norocoşii din oraşele mari care au avut acces facil la tot ceea ce poate forma personalitatea şi gusturile unui om modern: concerte, spectacole sau filme bune, librării de calitate. Aceştia se ridică fără nici o problemă la nivelul celorlalţi tineri europeni. D