În vreme ce Traian Băsescu îşi bea cafeaua de dimineaţă, se ducea şi se întorcea de la serviciu, ducînd o liniştită viaţă de familie, fără îndoială reconfortantă după atîţia ani petrecuţi departe de ai săi, pe mare sau în Belgia (singurul lui contact cu marile evenimente ale anului 1990 fiind, după cum spunea, televizorul), în România aveau loc mari transformări, care prefigurau deja evoluţiile ulterioare. În plan economic, datorită reticenţelor „taberei“ conservatoare a veteranilor comunişti, în frunte cu Ion Iliescu, adepţii conservării unui control al statului, spre deosebire de mai tinerii „tehnocraţi“ de care se înconjurase la Guvern premierul Petre Roman, măsurile de liberalizare au întîrziat multă vreme, iar atunci cînd au fost adoptate, au constat numai în transformarea, peste noapte, printr-un Decret îndelung negociat cu Palatul Cotroceni şi cu FSN-ul, prin care întreprinderile socialiste s-au transformat peste noapte în „regii autonome şi societăţi comerciale“. Privatizarea comunismului Ce a urmat se ştie. Unele, cele mai profitabile, au fost privatizate rapid, prin aşa-zisa metodă MEBO, aplicată deja la acea dată cu succes în Uniunea Sovietică, în folosul grupurilor de interese provenind din fostele structuri comuniste. Calea către acest transfer avea să devină noua Constituţie a României, adoptată prin Referendum în 1991. Legea fundamentală a ţării nu a prevăzut la capitolul „avuţie naţională“ un segment esenţial al acesteia – şi anume capitalul de stat din economie. Neprotejat prin Constituţie, acesta a fost transferat în sfera de acţiune a articolelor Codului Penal care priveau proprietatea privată, rămase neschimbate (pînă în 1996) din timpul comunismului. Conform acestora, infracţiunile de furt din avutul privat erau pedepsite cu pînă la doi ani, spre deosebire de pedepsele mult mai grele, pentru furt în dauna „avutului obştesc“, care puteau a