- Am preluat şi noi ideea, dar şi titlul unei recente cărţi semnate de Livius Ciocârlie. Volumul cu pricina, Cartea cu fleacuri (Editura Paralela 45, 2010), cu un titlu evident provocator-autoironic, aruncat pe piaţa editorială românească, aparţine unui distins teoretician universitar autohton. Profesor prestigios decenii bune la Universitatea timişoreană, critic literar atent şi nuanţat, fără umori şi parti pris-uri (polemica cu Adrian Marino a fost mai mult un răsfăţ) teoretician şi semiotician cu ştaif bănăţean şi glanz franţuzesc pe alocuri, Livius Cilocârlie s-a dovedit şi un redutabil prozator. Romanele sale – mai ales Un Burgtheater provincial – au atras atenţia criticii de întîmpinare, care nu a strîmbat din nas, ca în cazul romanelor semnate de Al. Piru sau Marin Mincu, şi i-a acordat şi meritate galoane de prozator. Mai mult sau mai puţin postmodern. Dar aplecarea distinsului eseist către lecturi aprofundate din diverşi autori cu predilecţii autoscopice şi analitic-psihologice, de la Barthes la alde Cioran, căruia Livius Ciocârlie i-a şi dedicat cîteva studii, l-a făcut pe noul bucureştean să-şi reconfigureze o nouă scriitură şi să valorifice aplecarea sa pentru notaţiile fulgurant-fragmentare, să nu mai inventeze personaje şi întîmplări, ci să valorifice realitatea din imediata apropiere, într-un alt tip de proză – fragmentarism care, altminteri, se poartă. Frumoase notaţii de jurnal sînt adunate în aceste carnete-caiete de simple note, unde meditaţiile despre vulnerabilitatea propriei fiinţe se îngemănează cu fine disocieri de lectură. Un observator atent al lumii din preajmă – familia a fost şi rămîne o puternică pavăză în faţa intemperiilor de tot felul –, dar şi o anume bucurie de a înfrunta, senin şi detaşat, avatarurile vîrstei. Livius Ciocârlie îmbătrîneşte frumos sub ochii noştri, iar însemnările sale, acele „fleacuri“, sînt chiar substanţa