O seamă de lucruri sortite în mod tradiţional apartamentului se petrec acum pe scară.
De câte ori urc sau cobor scările blocului unde locuiesc, mă simt ca virgula dintre subiect şi predicat. Incomod, victimă a unui amplasament greşit. Şi cum stau la ultimul etaj, iar blocul nu are lift, mă aşteaptă minimum două episoade inconfortabile pe zi. Discret de felul meu, am mereu impresia că pătrund în lumea vecinilor şi că ochii mei văd ce nu s-ar cuveni să vadă. Urcatul şi coborâtul nu mai sunt episoade de strictă funcţionalitate pedestră şi se transformă în călătorii iniţiatice. Fără să vreau, îmi lepăd pielea de locatar şi o îmbrac pe cea de explorator.
O fac fără entuziasm, silit de noul modus vivendi al scării, de lozinca nescrisă, dar prezentă în mintea şi în gândurile celorlalţi: „Nu avem secrete". Într-adevăr, dacă înainte de 1990 totul se desfăşura în spatele uşilor închise, mentalitatea post-decembristă a consacrat transparenţa totală, uneori supărătoare. Acum cine vrea să fie acceptat ca vecin cu drepturi depline trebuie să accepte codul de comportament al majorităţii. Iar primul principiu al acestui cod e devălmăşia. Trăitul laolaltă, cu tot ce implică el.
Când am observat acest fapt pentru prima oară, l-am luat drept simplă ciudăţenie. A doua oară i-am găsit justificări meteorologice (e cald, se mai face un pic de curent), a treia oară am pus totul pe seama neglijenţei. La al patrulea episod, până şi candoarea mea s-a spulberat. Mi-am dat seama că făceam notă discordantă şi că stuporile mele erau tratate de ceilalţi cu ironia cuvenită caraghioslâcurilor infantile. Acum, ori de câte ori ajung la etajul trei al scării, mă gândesc la un titlu de ziar: „Ziua porţilor deschise". Cele patru apartamente se abandonează fără precauţii privirilor.
Din bucătării ies mirosuri care se întrepătrund pe palier, într-un orgasm olfactiv de o vehemenţă baro
