Istoria seamănă uneori. Alteori se repetă: Ioan Thuroczi, cronicarul regal, povesteşte isprava – asemenea aceleia de mai tîrziu a regilor Spaniei– a bine-credinciosului Ludovic I, urmaşul lui Ştefan cel Sfînt la tronul maghiarilor prin anii 1360. Şi rîvnitorul întru Domnul rege Ludovic I s-a ostenit ca să aducă la credinţă jidovii şi n-a ieşit mai nimic, aşa că Thuroczi Ioan, scribul şi cronicarul, scrie negru pe alb ca să rămînă, vorba moldoveanului Grigore Ureche, nepoţilor şi strănepoţilor ca să se îndirepteze din rătăciri prin învăţăturile pe care le lasă istoria nouă. Care ar fi să fie învăţătura după cinci sute de ani? Păi, Ludovic I vede că nu-i de răzbit cu evreii, fapt rămas ca atare în letopiseţ: „Ludovic, dorind asemenea unui sîrguincios al mîntuirii să convertească la credinţa catolică şi să cîştige întru Christos pe evrei [şi] nefiind în stare să ducă la îndeplinire hotărîrea din cauza neînduplecatei vîrtoşenii a acelor evrei, i-a eliminat şi a poruncit să fie alungaţi toţi evreii de pe întreg regatul Ungariei [şi] nu a vrut să aibă sau să stăpînească bunurile şi lucrurile acelora adunate prin abisul cametei, [care] întinează precum glodul. Şi astfel toţi din regatul Ungariei s-au retras în Austria şi Boemia şi au rămas împrăştiaţi“ (Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. I, p. 11).

Peste o jumătate de mileniu, împăratul Franz Joseph va semna o lege care le cerea aceloraşi să renunţe la religie în numele modernităţii. Mai pe urmă, la nici opt decenii de atunci, evrei ortodocşi şi neologii reformatori vor sta alături sub ameninţarea crucilor cu săgeţi, a celor îmbîrligate, sub ameninţarea cămăşilor verzi cu diagonale de piele.

Mai apoi, la cîteva luni înaintea morţii Căpitanului, cînd vecinul Ion Fuida îi spune tatălui său fluturîndu-i pe dinaintea ochilor cămaşa verde, diagonala şi pistolul că,