Multe paradoxuri coabitau în minţile românilor în anii '90. A primi ajutoare din străinătate sub formă de alimente, medicamente şi îmbrăcăminte părea ceva foarte onorabil. Dar a primi bani pentru înfiinţarea şi susţinerea unor publicaţii şi organizaţii însemna a fi vândut străinătăţii.

Însuşi Ion Raţiu, care pe banii lui venise "să aducă democraţia în România", era asociat cu trădarea şi acţiunile subversive. La rândul lui, îi înţelege puţin sau deloc pe intelectualii din Grupul de Dialog Social (GDS). La finele lui mai, într-o întâlnire cu Michael Atkinson, ambasadorul britanic la Bucureşti care-i împărtăşise simpatia sa pentru GDS, Raţiu se referă astfel la ei: "Ce vor? Mă întreb. Nici nu-l susţin din plin pe Iliescu şi nici nu ies împotriva lui sau pentru mine".

Lui Raţiu îi erau străine conceptul de "societate civilă" şi proiectul de democratizare prin acţiunea unui grup de intelectuali care-şi asumă misiunea de experţi şi mentori ai comportamentelor sociale adecvate schimbării. Era, în fapt, o aplicaţie a teoriei minorităţilor active, pusă în circuitul ştiinţelor socio-umane de savantul francez de origine română Serge Moscovici. Conform acesteia putea fi explicată emergenţa creştinismului cu punctul de pornire în micul grup al apostolilor lui Hristos sau revoluţia bolşevică din Rusia prin acţiunea "revoluţionarilor de profesie". Prin ce se legitima însă "minoritatea activă" a GDS-ului şi ce adecvare avea "dialogul" la situaţia României sunt chestiuni încă de studiat. Cert este că, în vara lui '90, GDS-ul şi tot ceea ce se declara "opoziţie" se lepădau public ca de satana de finanţările străine.

"Însemnările zilnice" lăsate de Ion Raţiu şi sporadicele menţiuni din jurnalul Monicăi Lovinescu dovedesc însă că pentru democraţia din România s-au plătit sume mari. Vineri, 13 iulie 1990, liderul ţărănist nota cu invidie: "Victor