"Ma numesc DOINA STICI, sunt artista basarabeanca si doresc sa schimb lumea"
Praful acela inecacios e asternut peste tot in odaie. Pe pat, pe masa, pe asternuturile si hainele femeii. N-ai cum sa scapi de el. E fin, intra prin toate crapaturile cladirii, prin ferestre, prin acoperis, pe sub usi. La cincisprezece minute dupa ce-ai facut curatenie, se aseaza iarasi, pe nesimtite. Stranie pulbere! Funingine de caramida sfaramata, de cuptoare ce ard la mii de grade, intr-o fabrica uriasa ce sta alaturi, cenusie si intunecata, gata sa fie inchisa pentru totdeauna...
Stau fata in fata cu Doina Stici, la masa din odaita ei "prafoasa", si ne amuzam amandoi de dungile negre ce ne apar pe obraji, pe nas, la fiecare atingere gresita cu mana. Cestile de cafea sunt acoperite cu farfuriute. Bem si le acoperim iarasi. De patru ani de zile, femeia delicata din fata mea traieste aici, in fabrica de materiale refractare din satul hunedorean Baru, departe de familie, de prieteni, singura doar cu munca ei. Doina e basarabeanca si e artista. Una din cele mai importante ceramiste din tara noastra si a ei, deopotriva. A parasit casa parintilor din Chisinau in urma cu 19 ani, insufletita de o daruire cum rar am pomenit vreodata.
Expozitie la palatul brancovenesc de la Mogosoaia Femeie cu suflet inca de copila, isi aminteste despre sacrificiile din viata ei, zambind rusinata, rosind chiar, de parc-ar vrea sa-mi zica mereu sa n-o mai intreb, sa incetez, fiindca oricum, pana la urma, toate aceste greutati ea singura si le-a ales si nu-i pare rau de nimic. Nu zice altceva decat ca totul este bine, e frumos - chiar despre pulberea neagra ce se strecoara incetisor prin ferestre, in camera ei - cu o modestie apropiata de naivitate. Ii place oriunde ar fi, cu oricine ar vorbi, nu vede decat partea buna a lucrurilor, a oamenilor, si recunoaste ca face asta fara nici un e
