Marea Britanie s-a angajat într-un mare pariu pe care mai devreme sau mai târziu, multe alte ţări bogate vor trebui să şi-l asume, scrie The Economist în ediţia de joi, citat de Agerpres.

Dintre toţi politicienii aleşi în funcţii de conducere în Occident în ultimii ani, David Cameron părea cel mai puţin revoluţionar. Cu siguranţă, premierul britanic nu beneficia de atractivitatea pe care o degaja atitudinea lui Barack Obama. Chiar şi prin comparaţie cu colegii săi din Europa, Cameron părea să ofere un elan mai puţin perturbator decât Nicolas Sarkozy şi o carieră mai puţin dură decât Angela Merkel. Cameron dădea impresia unui tip pragmatic, care a recucerit centrul de la un partid laburist care şi-a pierdut energia. În plus, atunci când conservatorii lui Cameron au trebuit să împartă putea cu liberal-democraţii lui Nick Clegg, mulţi se temeau că guvernul nu va putea să îşi îndeplinească promisiunile din timpul campaniei.

Cu toate acestea, în primele 100 zile de guvernare, coaliţia s-a impus ca o forţă radicală. Pentru prima dată de când Margaret Thatcher a ţinut lumea în mână în 1979, Marea Britanie a devenit eprubeta Occidentului. Londra a devenit îndrăzneaţă, chiar dacă nu întotdeauna în sensul cel bun, însă într-un mod care se poate dovedi instructiv pentru sufletele mai timide, nu în ultimul rând pentru Obama şi pentru adversarii săi republicani.

Cel mai îndrăzneaţă acţiune priveşte bugetul, dezvăluit de către noul ministru de finanţe, George Osborne, în luna iunie. Pentru a echilibra balanţa, el a crescut unele taxe, în special TVA-ul, deşi trei sferturi din economii vor proveni din reduceri de cheltuieli. Cele mai multe departamente guvernamentale se vor reduce cu un sfert, cu excepţia NHS-ului (serviciul naţional de sănătate) exclus de către Osborne de pe lista sa.

Între timp, coaliţia merge înainte rapid cu planurile de reformă a statu