Câteva descrieri din diferite epoci şi, poate, câteva fotografii adunate în albume de familie sau în colecţii publice îl satisfac pe iubitorul trecutului. Imagini zugrăvite într-o scrisoare de Tudor Arghezi sau notiţele lui M. Theodorian Carada vin să completeze tabloul unor vremuri de mult apuse.

Deschidem o scrisoare şi odată cu ea se creionează o nouă imagine într-un album al trecutului Olteniei. Sunt însemnările aşternute pe o foaie de hârtie de Tudor Arghezi, datată 21 mai 1960, despre „oltenii săi“. „Plecaţi de pui de boboci, de prin Gorj cu cobiliţa în spinare, câte unul, câte doi, câte cinci, câte zece, fraţi, veri s-au pomenit cu cătunul întreg la Bucureşti, întâi cam cruciţi de căşile mari, cu care, desgheţaţi şi isteţi, s-au deprins repede ca şi cu cartea şi condeiul, din care nu mai gustaseră până atunci.

Ei soseau cu desagii, cu mălaiul, cu brânza, cu ceaunul şi pirostiile lor, cu câinele din bătătură, îşi alegeau într-o mahala o gazdă, unde, claie peste grămadă, înjghebând, în dorul de casă, o fărâmă de mică patrie provizorie, trăiau laolaltă cum se spune în «colectiv».

Pe străzile Bucureştiului, unde strigau în gura mare, şi uneori în versuri, zarzavaturile şi ouăle, oltenii erau ştiuţi cu numele de precupeţi. Am cunoscut o franţuzoaică, profesoară de geografie, care împărţea România în trei principate: La Moldavie, la Muntenie et la Precoupatzie.

Taică-meu se aduna cu oltenii lui, deveniţi negustori sau funcţionari de bancă, duminica, dinaintea cafenelii din Piteşti, şi fiecare din ei, oprindu-se după o sorbitură de cafea, după o înghiţitură de ţuică, se minuna de realitatea oltenească, zicând şi repetând: «Dumnezeu să-l ierte: Mă, dar mulţi sîntără Oltenii!».

La Calafat, în războiul din 1877, pitiţi pe după fiertura de fasole, oştenii olteni, primind ghiulele tunurilor turceşti, de peste drum, de la Vidin răspundeau mai