Nu sunt singurul om căruia îi place să se uite la case. Această formă de curiozitate şi de contemplare parcă este înnăscută în noi. Casele ne interesează, ne ispitesc, ne fac să vibrăm. Ne uităm la ele, în general, pe dinafară, pentru că de puţine ori avem şi şansa de a fi invitaţi înăuntru. Dar chiar şi aşa, suntem cu toţii nişte avizi vizitatori de case. În ce mă priveşte, ori de câte ori călătoresc în străinătate, nu pot să nu compar casele pe care le văd cu cele din România. Ceea ce mă interesează însă cel mai mult sunt casele din zonele rurale, fiind marcat de copilăria mea bucovineană şi de satele din zona Sucevei.
Astăzi, oricine traversează România rămâne uluit de numărul de case noi. Ele sunt chiar un indicator, dacă nu de prosperitate, cel puţin de schimbare. În ultimii douăzeci de ani, oamenii au investit în primul rând în case, uneori cu preţul unor mari sacrificii, în general cu banii câştigaţi în străinătate. Ori de câte ori traversez satele româneşti şi văd cât de multe case noi se construiesc, îmi pun însă şi următoarea întrebare: sunt ele şi frumoase? Şi constat cu durere că răspunsul este NU. Din păcate, casele care se construiesc în România nu au ceea ce se numeşte stil.
Îmi pare rău să constat acest lucru, dar este o realitate. Casele pe care le construia ţăranul român, în ciuda sărăciei sale, până la explozia urbanistică de după 1990, aveau mai mult stil decât acum. Îmi amintesc atât de bine de satele Bucovinei, unde casele creau o armonie, pentru că aveau în comun albul pereţilor, acoperişurile din draniţă şi gardurile cu zăplaz. Gospodăriile aveau cam aceeaşi structură şi se integrau oarecum în natură. Când văd astăzi în satele româneşti câte un acoperiş de un roşu violent sau de un albastru respingător, parcă îmi sângerează sufletul. Sigur, oamenii şi-au construit case într-un regim de urgenţă ca să poată să se bucure d
