Între 1945 şi 1959, în munţii României se ascundeau aproape 1.200 de grupuri de luptători. Aceştia visau la răsturnarea orânduirii sovietice şi la revenirea trupelor anglo-americane.

Cu mult înaintea perioadei de disidenţă de la sfârşitul anilor 1970 şi ultimul deceniu al comunismului, regimul sovietic instaurat oficial în martie 1945 a avut de luptat cu un duşman poate mai puţin vizibil, însă cel puţin la fel de dedicat stopării totalitarismului impus. Imediat după 23 august 1944, o parte dintre cei care prevedeau dezastrul ce avea să urmeze s-au refugiat în ascunzişuri din munţi, complotând la adresa comuniştilor, visând la dispariţia acestora şi la revenirea în România a trupelor izbăvitoare anglo-saxone.

Citiţi şi:

Agenţii electorali ai lui Nicolae Ceauşescu

Istoricii i-au numit „partizani" şi au reunit acţiunile lor sub numele generic de „Mişcarea de Rezistenţă". Printre oamenii simpli însă, luptătorii din munţi au rămas cunoscuţi sub numele pe care-l iubeau cel mai mult: "haiduci". În decursul celor 15 ani ce-au urmat venirii sovieticilor, aceştia s-au luptat cu regimul, cu trădătorii şi condiţiile vitrege. Apoi, cu temniţele grele şi cu umilinţa publică. O parte dintre ei mai trăiesc şi astăzi. De sub prelata amintirilor de atunci, aceştia reconstruiesc imaginea „Mişcării de Rezistenţă".

De la idealismul începutului la greutăţile vieţii petrecute în ascunzişuri, neajunsurile, frica şi teroarea finalului. Toate aceste elemente compun o imagine prea rar amintită astăzi, sau chiar uitată sau ignorată cu desăvârşire din manualele de istorie a României. Imaginea primilor inamici publici ai unui sistem ce avea să arunce România în următoarele decade în teroare, frică şi întuneric.

„Partizanii îşi spuneau haiduci. Erau idealişti"

Din punct de vedere istoric, primele mişcări de rezistenţă anticomunistă au apărut imediat după 2