Reciclarea deşeurilor este o chestiune de care toată lumea a auzit, dar de care foarte puţini par a fi interesaţi cu adevărat. Implementat mai mult cu forţa, la presiunea UE, sistemul de colectare selectivă este privit ca o ciudăţenie care nu foloseşte aproape la nimic. Doar 2% din deşeurile provenite de la populaţie sunt colectate separat şi sunt reciclate, dar şi drumul de o mie de mile începe cu un prim pas.

Cum în Bucureşti fiecare cetăţean produce zilnic aproximativ 2 kilograme de deşeuri (51% organice, 11% hârtie şi carton, 10% plas-tic, 5% metal, 5% sticlă, 5% textile şi 13% de altă origine) putem spune că este vorba de un munte de gunoi din care unii scot adevărate averi, iar alţii extrag exact atât cât să supravieţuiască. Aceştia din urmă, ajunşi pe culmile disperării, au reuşit să atingă culmile reciclării. Prezente în mai toate zonele intens locuite, pubelele colorate - albastre pentru hârtie, verzi pentru sticlă şi galbene pentru plastic şi metal - sunt disputate cu ardoare de oameni ajunşi la limita de jos a sărăciei. Exis-tă teritorii şi zone de influenţă bine împărţite. Dacă firmele de salubritate nu se prea omoară cu selecţia, de multe ori conţinutul celor trei pubele fiind pus la grămadă, pe motiv că oricum oamenii nu au grijă să arunce selectiv, nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu reciclatorii de ocazie. Punctuali, aceştia examinează zilnic conţinutul pubelelor, treaba nefiind una foarte simplă. Există un "alpinist", cu un fizic mai discret, de cele mai multe ori copil, care se strecoară prin orificiile destul de înguste ale pubelelor şi un "recuperator" care împachetează imediat deşeurile aruncate în exterior de primul. Metalul este tot mai puţin, aceasta este deja o cu totul altă afacere, iar ambalajele din plastic sunt foarte voluminoase şi destul de dificil de convertit în bani. Hârtia este cea mai vânată, pentru că este foarte uşor de val