Până la un punct, este de înţeles aversiunea lui Traian Băsescu faţă de Sorin Ovidiu Vîntu.
Dar scena pe care a făcut-o în prezenţa preşedintelui Republicii Moldova a fost de un ţăţism greţos.
„Vîntu - e vorba de Nuş - vrea să instituie un sistem de şantaj şi în Republica Moldova. Atacuri ca să-şi obţină publicitate", a declarat Băsescu în interviul acordat Hotnews împreună cu omologul său moldovean, Mihai Ghimpu.
În primul rând, a surprins contextul. Când te afli în prezenţa şefului unui alt stat, fie el şi frăţesc (cum este cazul Republicii Moldova, aşchie desprinsă cu forţa din trunchiul românesc), nu te lansezi în bârfe ieftine. Cel puţin, nu în public. Dacă vrei să-i atragi atenţia omologului tău asupra pericolelor care-i pândesc ţara, deghizate în trusturi media, îl tragi deoparte şi, între patru ochi (căci nici de translator nu e nevoie într-o relaţie româno-moldovenească), îi spui ce ai de spus. Şi cu asta, basta.
În al doilea rând, o acuzaţie atât de gravă precum şantajul instituţionalizat nu se face pe baza „convingerilor", ci a probelor, a informaţiilor verificate. Lucru care unui preşedinte de stat îi este la îndemână.
În al treilea rând, e incorect să tot semeni neîncredere în nişte realizatori TV despre care, bazându-te doar pe faptul că te critică sau că lucrează la televiziunea lui Vîntu, ai convingerea că sunt nişte şantajişti ordinari. Chiar o fi atât de greu să produci probe, în caz că ar fi aşa?! Sau e mai profitabil să induci neîncredere în ziarişti - aha, las' că ştim noi... - cu riscul de a leza grav nişte oameni nevinovaţi? Eu, unul, aş băga mâna în foc pentru buna-credinţă a unor Emil Hurezeanu, Melania Medeleanu, Stelian Tănase, Ion Cristoiu, Robert Turcescu sau - hai să aruncăm o privire şi la Antenele lui Voiculescu - pentru profesionismul lui Moise Guran. Pe aceştia, ca şi pe mulţi alţii, nu-i văd luându
