În ultimii trei ani, mai mult de jumătate din echipele care au jucat pe terenul CFR din Cluj au plecat acasă urlând ca din gură de şarpe că au fost furate. Cele mai multe dintre ele au avut dreptate.

Imperturbabil, de fiecare dată când era întrebat despre aceste greşeli grave, toate în favoarea echipei sale, domnul Iuliu Mureşan, şef la CFR Cluj atâta vreme cât patron acolo va fi Arpad Paszkany, avea un răspuns stas: „Noi nu comentăm arbitrajele, noi jucăm şi câştigăm". Toate bune şi frumoase şi, în definitiv, de înţeles.

Iată însă că domnul Mureşan a uitat că nu comentează arbitrajele şi, la primul meci în care echipa sa a fost dezavantajată - acasă, la jocul cu Astra Ploieşti, scor 2-2, în care CFR nu a primit un penalty şi nu a beneficiat de eliminarea unui adversar -, a sărit ca ars şi a cerut nici mai mult, nici mai puţin decât scoaterea din arbitraj a lui Teo Crăciunescu! Ca o paranteză, autorul acestor rânduri e de acord cu penalizarea exemplară a arbitrilor care greşesc, nu cu reţinerea de la delegări pentru 3-4 etape, ca acum, ci pentru 10-15-20 de etape!, dar măsura trebuie să-i privească pe toţi cei care greşesc, nu numai pe cei care îl supără pe domnul Mureşan.

Din punctul meu de vedere, arbitrajul românesc e la pământ şi pentru că unor coate-goale, copii de bani gata sau cu pile (aproape jumătate din fluieraşi provin din familii de arbitri, de parcă ar fi vorba de o dinastie), li se dau bani şi importanţă deşi nu au nici în clin, nici în mânecă cu această meserie. Se umplu de bani şi, în 4-5 ani, după nu ştiu câte greşeli cocoloşite de şefi, sunt trecuţi pe linie moartă sau ajung prin celulele DNA precum „lotul Piteşti".

Nu e cazul lui Teo Crăciunescu, care, fără să fie vreun lider al generaţiei sale, nu poate fi acuzat de partizanat. Dacă a greşit, a făcut-o pentru că nu se pricepe, nu pentru că ar fi fost mânat de rea-voinţă