Va trebui să redescoperim bucuriile simple ale vieţii, să ne înarmăm cu burghie şi trafalete şi să ne transformăm într-un popor de meseriaşi de înaltă policalificare.
O fi fost, pe vremuri, balada „Meşterul Manole" un fel de mit fondator, o poveste simbolică despre relaţia dintre creaţie şi sacrificiu - mai ales al altuia, al alteia! -, dar nu mă îndoiesc că în zilele noastre aceasta a căpătat toate virtuţile unui reportaj, chiar ale unui cum nu se poate mai realist. Deosebit de creatorul anonim al mitului, n-am ajuns la concluzia aceasta pe cale speculativ-poetică, ci pe una pragmatică, e rezultatul unor acte de observaţie sistematică şi îndelungată. Acum vreun cincinal, când am recondiţionat apartamentul în care locuiesc, siderat de mişcările haotice şi suplimentare ale lucrătorilor, de faptul că stricau ceva gata făcut când făceau altă operaţie - procedau ca şi cum s-ar fi scărpinat la urechea stângă cu mâna dreaptă, după un ocol în jurul capului! -, l-am întrebat pe amicul patron de firmă, unde naiba i-a găsit. M-a asigurat că i-a selecţionat, dar a avut onestitatea să adauge că dintre cei care au rămas! Între timp, am motive să cred că au rămas şi mai puţini, mă refer la cei care să ştie cât de cât meserie. Dacă acum cinci ani, era greu să faci o echipă completă, pentru lucrări complexe într-un apartament sau o casă, acum pare imposibil să găseşti măcar un meseriaş ca lumea pentru lucrări simple şi izolate - văruitul unei bucătării, confecţionarea tavanului unui balcon ori căţărarea pe pereţi a unor corpuri suspendate de baie sau hol. Tocmai am trecut prin asemenea experienţe. Iar de vreo două săptămâni, mă uit ca mâţa în calendar la „echipa" care „anvelopează" în dorul lelei blocul vecin şi mă gândesc cu groază că tot membrii săi se vor apuca zilele acestea şi de blocul nostru!
Nu ştiu, poate va trebui să ne cumpărăm cu toţii trafaleţi, pensule
