Nu stiu daca sociologii sau membrii Academiei au facut vreun studiu, dar eu am constatat ca romanul, indiferent de sex, culoarea parului, profesie sau obarsie, are un stil aparte de a vorbi. La doua vorbe, trei injuraturi.

El injura cand este nervos, cand se bucura, cand se scarpina in cap, daca este la nunta sau la inmormantare, cand povesteste sau cand asculta, ajungand la performanta sa inlocuiasca o intrega fraza cu o simpla injuratura.

Paradoxal, desi utilizam cu obstinatie cam aceleasi trei-patru cuvinte, ne putem mandri cu o vasta colectie de injuraturi, toate transmise (pana acum) pe cale orala, pentru ca nici o editura nu s-a ingrijit sa tipareasca macar o culegere cu aceste adevarate "bijuterii" ale creatiei populare.

In fata unei asemenea lipse de interes, aparitia Onternetului si pe meleagurile noastre a fost o adevarata mana cereasca pentru iubitorii limbii romane, care nu au ezitat sa promoveze neaosele expresii (in scop lingvistic, desigur), spre deliciul amatorilor de cultura populara stradala si nonconformista. Din pacate, cei mai multi dintre destinatari nu au fost in stare sa aprecieze la justa valoare aceste stramosesti expresii, care prin vechime si originalitate concureaza cu balada Miorita si s-au suparat. Cata ignoranta!

La o simpla lectura a textelor cu pricina, se poate observa cu usurinta ca multi dintre "promotori" au chiulit de pe acasa in primii 7 ani din viata, insa mult mai grav decat acest absenteism, este modul in care se exprima: direct, brutal, fara pic de imaginatie.

Mai mult ca sigur ca acesta a fost motivul principal pentru care doamna Olguta Vasilescu s-a gandit sa initieze acel deja controversat proiect de lege, desi sunt ferm convins ca, in cazul ei, comentariile nu aveau nicio legatura cu politica partidului pe care il reprezinta in Parlamentul Romaniei.