Îmi place ceapa. De câte ori stau la masă, îmi plouă în gură fiindcă îmi vine în gând zisa legumă. Când sunt singur şi fără perspective de relaţionare imediată, dau cu pumnul într-o căpăţână de ceapă agrementată cu sare şi-mi fac pofta, fie că e sau nu şi brânză.
Tot de fiecare dată îmi zboară, însă, gândul şi la tatăl meu, convins că acest apetit îl moştenesc de la el, fiziologic. Foarte des, tata povestea cum mama lui, atunci când îi spunea că-i e foame, îi arăta glaja (adică o coajă rămasă dintr-o jumătate de dovleac fiert!) plină cu cepe. Când trăia, maica-mare, ca şi noi, ceilalţi, râdea cu o oarecare vinovăţie, dar confirma că şi-a trimis feciorul la zisa glajă, neavând alt ce să-i pună pe masă.
De-aceea zic că, în subconştientul meu, se-nvălmăşesc dorinţe gastronomice moştenite de la tata, care repeta zisa : “N-ai o ceapă, tai un pui, dar dacă ai, nu e păcat să iei bucăţica de la botul vulpii?”
De ce am scris aceste rânduri? Fiindcă, fiind singur acasă, am mâncat la greu ceapă. De unde să ştiu că, tocmai atunci, va suna la uşă o studentă de-a mea venită, cum am sugerat, la curs, pentru consultaţii? De unde să ştiu, căci dacă ştiam nu mă mai culcam, nu mai adormeam şi nu mai visam ceea ce tocmai aţi citit. Îmi place ceapa. De câte ori stau la masă, îmi plouă în gură fiindcă îmi vine în gând zisa legumă. Când sunt singur şi fără perspective de relaţionare imediată, dau cu pumnul într-o căpăţână de ceapă agrementată cu sare şi-mi fac pofta, fie că e sau nu şi brânză.
Tot de fiecare dată îmi zboară, însă, gândul şi la tatăl meu, convins că acest apetit îl moştenesc de la el, fiziologic. Foarte des, tata povestea cum mama lui, atunci când îi spunea că-i e foame, îi arăta glaja (adică o coajă rămasă dintr-o jumătate de dovleac fiert!) plină cu cepe. Când trăia, maica-mare, ca şi noi, ceilalţi, râdea cu o oarecare vinovăţie, dar confirma că şi
