Time a ieşit cu o copertă simplă şi clară în care îşi asumă că l-a găsit pe cel mai mare romancier contemporan: Jonathan Franzen. Time a mai avut pe copertă cîteva nume mari de-a lungul timpului. Pierre Assouline le enumeră pe blogul său din le Monde:
J.D. Salinger (1961), Vladimir Nabokov (1969), Günter Grass (1970), John Updike (1968 et 1982), George Orwell (1983), Tom Wolfe (1998), Toni Morrisson (1998)
A demonstrat destul Franzen ca să fie în compania celor de mai sus? Autorul articolului de fond, Lev Grossman, argumentează puţin ciudat: el spune că se bazează, pe lîngă cele cîteva cărţi tari publicate, pe ambiţia teribilă a scriitorului.
Franzen are şi o mică istorie showbizistică: a refuzat să apară pe lista lui Oprah, deşi o astfel de nominalizare te face instant milionar. A apărut în The Simpsons etc.
Franzen a fost invitat să aleagă cinci cărţi de referinţă pentru el. M-a topit cînd a ales Stendhal, Mănăstirea din Parma. Am constatat că toţi scriitorii mei dragi (şi contemporani) sînt mari iubitori de francezi: Barnes îl venerează pe Flaubert, Paul Auster pe Chateaubriand.
“Corecţii” este argumentul suprem – a fost cel mai aplaudat roman al decadei spun cei de la the Time. Şi e într-adevăr un roman extraordinar. Construit în dulcele stil clasic, frescă socială, roman de dragoste, de meditaţie, chiar e o carte cu care să vrei să te retragi un timp pe o insulă pustie.
Totuşi, aş pune Middlesex al lui Jeffrey Eugenides cel puţin pe aceeaşi treaptă cu succesul lui Franzen, Corecţii. Probabil “ambiţia” a contat foarte mult… Am citit şi Al 27-lea oraş, romanul de debut al lui Franzen, tradus tot la Polirom – romanul e o dezamăgire. Dar componenta “ambiţie” se vede şi dacă pui faţă în faţă cele două romane şi vezi evoluţia extraordinară.
Şi un alt top estival cu scandal
New Yorker au făcut acum cîteva luni o serie