Apropo de faptul că unul din trei adulţi încă mai dorm cu ursul de pluş (sursa), nu ştiu exact cum, dar s-a întâmplat ca, vreme de nişte ani, să colecţionez urşi. Ceramică, lemn, pluş, magneţi de frigider şi chiar cercei şi cămăşi cu imprimeu ursesc… Spun că nu ştiu cum pentru că, în afară de cei câţiva urşi din copilărie, până să mă mut în apartamentul meu, eu nu-mi amintesc să fi achiziţionat aşa ceva.
Sigur, toată lumea ştia de Vlăduţ, o chestie cam boccie, dar, cu siguraţă, cu pretenţii incontestabile de urs. Pe Vlăduţ (oamenii răi l-au poreclit Blănuţ) îl am de pe la zece ani, m-aştepta acasă când am revenit din tabăra de la Cheia şi de-atunci l-am cărat în toate taberele şi am dormit cu el tot de atunci, cu unele excepţii, nu multe. Aici e prins într-unul din rarele momente în care domnul Sony, motanul personal, nu-l cafteşte.
În copilărie, îl mai aveam pe Moş Martin, ursul “operat” la toate labele şi la urechi, primit pe la trei ani şi, estimez, mai mare şi mai greu decât mine la vârsta respectivă, şi pe care-l târam după mine prin toată casa. Sigur, mai fusese şi Martinel, cel care s-a pierdut pe la Muntele Roşu pe undeva, urmat de Martinel 2, care a avut un sfârşit nefericit, tot într-o tabără, când a încăput pe mâna băieţilor care, nici mai mult nici mai puţin, i-au rupt capul!!! Fireşte, a fost răzbunat, chiar crunt, dar asta e altă poveste!
Dar în camera nu prea mare din casa părinţilor, probabil că păreau mulţi, cum săteau înghesuiţi în colţul lor, şi lumea a crezut că fac colecţie, aşa că am tot început să primesc urşi. Prim 2006, după ce aveam deja casa mea, am făcut un recensământ, iar numărul lor ajunsese aproape de 40! Exagerat de mulţi, mi-am zis, motiv pentru care i-am înghesuit pe majoritatea în cutia TV-ului, cu gândul să-i curăţ când am vreme şi să să-i dau pe la nişte copii.
Povestea cu urşii, menajera şi iubitu
