Pentru nemultumitul de pe strada si pentru obiditul din garsoniera confort trei, niciun privilegiu castigat prin democratie nu este mai mare decat dreptul de a huidui in gura mare, fara teama ca te va lua cineva de brat, te va invita politicos intr-o duba si te va conduce intr-o directe necunoscuta, pe care nici familia nu o va afla vreodata.
Asta-i diferenta dintre dictatura de atunci si democratia de acum, cand oricine vrea sa huiduie poate huidui la discretie chiar si pe presedintele tarii, de SantaMaria Mare, daca-l tin laringele.
Pe vremea cand poliglotul intra in dialog cu animalul
Prima mare huiduiala din istoria postdecembrista a incasat-o chiar proaspat alesul presedinte al tarii Ion Iliescu, in cadrul unui scurt interviu cu un ziarist de la Constanta.
Omul de presa, fericit ca a patruns din greu pana la presedinte, facandu-si loc cu coatele prin multime, i-a pus intrebarea profesionista "Huoooo!".
Cel intrebat, in loc sa-i dea un raspuns poliglot, cu limba lui de lemn pe care o stapanea la perfectie - si o mai stapaneste inca si astazi - a replicat cu sintagma: "Mai, animalule!", dovedind telespectatorilor ca, in afara limbii de lemn, invatata prin studii aprofundate facute peste hotare, stapaneste la perfectie si dialectul Ferentari, clasic romanesc.
De atunci, domnul Iliescu a ramas abonat la multe huiduieli oficiale, unele la sosirea minerilor, altele dupa plecarea lor, si, foarte multe, chiar dupa sosirea lui Constantinescu, a carui personalitate nu prea indemna nici la huiduit, nici la aplaudat si nici macar la bagat in seama.
Domnul Constantinescu ar fi trecut neobservat chiar si prin istorie, daca intamplarea nu-i stropea barbisonul prezidential cu cerneala violeta folosita la stampile.
Privita metafizic, respectiva culoare violeta pare mai mult decat o sim
