El era antrenor. Ea juca handbal. Erau tineri, la început de drum. Nu le-a trebuit mult timp să se cunune. Un an mai târziu, se năştea primul copil. Au urmat alţi trei. Când au crescut, le-au călcat pe urme. Acum, sunt şase. Familia Burcea. Ar putea la fel de bine să-şi spună Familia Handbal.

Se-mpart între Franţa, Grecia, Insulele Feroe şi România, ca o împlinire a unui vis de demult. „Atât aş fi vrut să văd lumea, dar n-am avut când. Abia când au crescut cei mici şi au terminat şcoala, am început să ieşim. Înainte n-aveam timp. Unde să te duci cu patru copii? Acum, mai ales când suntem plecaţi, nu e seară să nu ieşim“, povesteşte Liliana Burcea. O femeie cu părul de un amestec de blond şi argintiu, prins la spate, care-i descoperă faţa bronzată, cu un ten cald. Felul în care se mişcă şi arată nu lasă nici o urmă de îndoială: sportul n-a fost o materie facultativă de viaţă. Ne-am întâlnit pe Unirii, la o cafea, într-una dintre etapele „româneşti“, când Liliana şi George Burcea sunt în ţară. Cu câteva zile înainte, după ani buni, se reunise întreaga familie. S-au împrăştiat însă iar, fiecare chemat de un contract, o casă, o datorie.

Amintirile

Liliana avea 23 de ani când s-a căsătorit. Pe-atunci era jucătoare de handbal, iar el, după ce terminase facultatea, se-ntorsese la Craiova, unde avea părinţii. Într-o zi, antrenorul echipei a plecat la Bucureşti. Trebuia să se opereze şi, în absenţa sa, fetele urma să fie antrenate de George Burcea. „Nu ne-a trebuit mult... repede s-a făcut lipeala“, râde fosta jucătoare de handbal. Se-ntoarce mereu în scaun să-şi supravegheze nepoţica, fata singurului copil care a rămas în România, Roberta. Pentru ei, a renunţat la sport. „Am stat acasă cel puţin 15 ani să-i cresc. Singură, fără ajutor. Dar ne-am descurcat foarte bine. Nu mă plâng de nimic!“, adaugă repede, de teamă să nu-i fie răstălmă