Emil Boc a fost victima unei străfulgerări, în cursul căreia s-a văzut, cu ochii minţii, alături de Zapatero, Sarkozy şi Merkel, pe un eşafod înconjurat de flăcările crizei, privind dârz spre cer, convins că sacrificiul său va salva poporul român.

Dacă este ideea domniei sale, înseamnă că începe să aibe derapaje de la raţiune şi bun simţ. Dacă este a colaboratorilor săi, ar trebui să-i dea afară, pentru că îl fac de baftă.

Emil Boc nu este un lider de sacrificiu. Uneori mă întreb şi dacă este un lider, şi dacă nu cumva a fost încărcat cu această calitate fără voia lui şi în pofida calităţilor reale pe care le are. Vocaţia lui Emil Boc este de executant, nu de promotor. De a pune în aplicare orice bazaconie cu condiţia ca sarcina să-i fie încredinţată de eşalonul superior. Nu-şi pune niciodată problema dacă e corectă sau oportună, pentru că orice vine de sus nu poate să nu fie corect sau oportun. Că este de sacrificiu, e un lucru evident! Nici un politician nu va putea repeta o astfel de experienţă fără ca aceasta să-l devoreze lăsând amintirii doar imaginea unui personaj fără vocaţie, fără fler şi fără performanţe ...

Alăturându-se voluntar galeriei Zapatero-Sarkozy-Merkel, Boc ignoră un lucru elementar: ceilalţi au fost aleşi de popoarele lor. Pe el l-a ales un singur român – e drept, ales şi acesta de poporul nerecunoscător, care astăzi îl huiduie în loc să-i mulţumească. Boc şi-a poziţia calităţilor care au făcut din el un model de devotament orb. Nimic din activitatea sa anticriză nu-l califică pentru o astfel de funcţie. Nici ca primar al Clujului şi nici ca preşedinte al PD, Boc nu s-a bazat pe forţele proprii, ci pe maşinăria de partid şi pe ordinele liderului maxim. Iar acum, în al treilea an de guvernare, nu poate înscrie în dreptul numelui său nici o realizare: aproape un an a ignorat instalarea temeinică a crizei, bătând câmpii cu modific