„…nu pot vorbi aici de amintiri, ci mai degrabă de o ficţiune romanescă (...) în loc să fiu un cronicar conştiincios al evenimentelor la care am asistat, prin prezenţă sau măcar ca un martor distant, ca un mărunt actor al istoriei, m-am decis să aleg un fir, de fapt un odgon făcut din mai multe fire răsucite care fac parte din viaţa mea (...), pentru a ţese din el o formă cu un sens, în cele din urmă cu o Ťmoralăť care să atragă atenţia celor care mă vor citi, pentru a broda o dramă sau o fabulă a vremurilor prin care am trecut. Am vrut totuşi să rămân credincios faptelor care s-au petrecut şi, prin alegerea pe care am făcut-o, să redau ceea ce cred cu toată convingerea că ar putea să cuprindă, ca sens, istoria vieţii mele şi a timpului pe care l-am străbătut“.

Dacă diferenţa faţă de memorialistica pură ţine de convenţie, cea faţă de biografismul postmodern sau de autoficţiune este (şi) una de clasă. De la primele rânduri, senzaţia pe care o ai la lectură este una de clasicitate. Nu am în vedere în primul rând regula lui „claritas, unitas şi consonantia“, nici (relativa) liniaritate a traiectului existenţial şi a succesiunii experienţelor „iniţiatice“, ci o anume exemplaritate în care limpezimea gravă, uşor elegiacă, perspectiva amplu-evocatoare şi autoanaliza minuţioasă se desfăşoară tacticos, într-un stil ceremonial „de modă veche“, fără false pudori, dar şi fără exhibiţii. Şi, mai ales, fără sofisticării literaturizante. Secvenţe pregnante se derulează, în clarobscur, pe un fundal de epocă: moartea, ascunsă de familie, a unchiului Alecu, din 1936, trauma ulterioară a lui Tudor Vianu şi hemoptiziile sale misterioase, vindecate, miraculos, de enigmaticul doctor Angeli, cadre somptuoase de familie burgheză şi figura angelică a tânărului Edgar Papu aprinzând lumina din vârful bradului de Crăciun, descoperirea scrisului de către copilul Ion... Instantanee înc