De-a lungul secolelor, oamenii Bărăganului, locul în care natura este mai zgârcită cu agricultorii şi crescătorii de animale, au învăţat să supravieţuiască valorificând singura resursă naturală pe care o au la îndemână: pământul.

Ca o adaptare la natură, aşa au apărut primele generaţii de cărămidari, familii de ţigani aciuaţi pe lângă comunităţile din câmpia Bărăganului, care s-au apucat de confecţionat cărămidă din argilă arsă, cu sute ade ani în urmă.

GALERIE FOTO AICI

În judeţul Buzău, lângă Cilibia sunt cele mai multe familii care trăiesc din producerea şi vânzarea teracotei. La 20 de kilometri de oraş, pe drumul care leagă Buzăul de Brăila, se pot vedea, de-o parte şi de cealaltă a şoselei mormane de cărămizi, numai bune pentru sobe şi construcţia de adăposturi pentru animale. Paralelipipede din lut, modelate într-un tipar din lemn, sunt aşezate unul peste altul, formând un cuptor uriaş. În interior este necesară o adere mocnită, timp de o zi şi o noapte, pentru ca bucăţile de pământ să se întărească transformându-se în cărămidă.

Cu greu îi distingi pe cei care muncesc în micile exploataţii de argilă, pentru că au căpătat culoarea pământului. Florin Oaie este unul dintre muncitori. Împreună cu soţia sa, Mariana, munceşte din zori şi până-n noapte după care ia pauză doar atât cât să-şi tragă răsuflarea şi să ia un gât de apă. E plin de noroi amestecat cu sudoare, din cap şi până-n picioare. Amestecă mânuind cu greutate lopata în pământul îmbibat cu apă, pe care soţia lui urmează să-l frământe şi apoi să-l toarne în formele dreptunghiulare.

Florin are 42 de ani şi nu îşi aminteşte să fi făcut altceva în viaţă, decât cărămidă. „Mama m-a născut în pământ şi tot în pământ mi-a fost dat să trăiesc. M-am apucat de la 10 ani să lucrez la cărămizi, pentru că părinţii mei erau foarte săraci şi trebuiau ajutoare. Acum