„Leagănul respiraţiei“ a fost publicat în Germania cu doar câteva luni înainte ca Herta Müller să primească Premiul Nobel pentru Literatură. Romanul vorbeşte despre deportarea din 1945 a minoritarilor germani din România în lagărele sovietice.

Leo Auberg se confruntă cu memoria celor cinci ani petrecuţi într-un lagăr ucrainean de muncă forţată:

„De şaizeci de ani mă silesc noaptea să-mi aduc aminte de obiectele din lagăr. Ele sunt obiectele mele din valiza nocturnă. De la întoarcerea mea din lagăr, noaptea nedormită este o valiză din piele neagră. Iar valiza asta o port sub fruntea mea. Atât doar că de şaizeci de ani încă nu ştiu dacă nu pot dormi fiindcă vreau să-mi amintesc acele obiecte, ori tocmai dimpotrivă. Dacă nu cumva mă războiesc cu ele fiindcă oricum nu pot dormi. Indiferent cum, noaptea-şi face valiza ei neagră împotriva voinţei mele. Şi chiar dacă nu trebuie, ci o vreau eu însumi, tot aş prefera să nu trebuiască să vreau. Uneori obiectele din lagăr se năpustesc asupra mea nu sucesiv, ci în haită. Aşa se face că ştiu că obiectelor care mă bântuie nu le pasă defel de amintirea ce le-o port, sau nu atât de ea, ci că vor mai ales să mă chinuiască. Numai ce-mi trece prin minte că de bună seamă am luat cu mine ac şi aţă în trusa de voiaj, că pe dată se bagă pe fir şi prosopul despre care nu ştiu cum arăta. La care se adaugă şi forfecuţa de unghii despre care nu ştiu dac-o aveam cu mine. Pe deasupra şi-o oglinjoară care exista au ba. Şi-un ceas de mână despre care nu ştiu pe unde s-o fi rătăcit, presupunând că-l luasem cu mine. Mereu mă caută obiecte care poate că n-au avut de-a face cu mine. Vin peste mine noaptea şi vor să mă deporteze, să mă ducă înapoi acasă în lagăr. Şi pentru că vin în haită, îmi rămân înfipte nu doar în creier. Am o strângere de stomac ce-mi suie până-n cerul gurii. Leagănul respiraţiei se dă peste cap, răsuflu iute şi s