Dar forma de excelenţă de memorializare prin artă, după cel de-al doilea război mondial, este cea a memorialelor Holocaustului.

Aceeaşi parte estică a continentului a constatat că mai are de înfruntat demoni, ocultaţi prea mult timp sub comunism, şi că această instanţă, a arhitecturii şi artei memoriei, în ciuda propriei istorii postbelice, îi este complet străină, altfel decât în formula retoricii desuete a artei de for public pre-1989. România duce propria luptă interioară cu amintirea şi ţinerea de minte a propriei istorii. Or, anamneza aceasta are corespondent în spaţiul public, iar un memorial al Holocaustului nu avea cum să întârzie. El există în Bucureşti de aproape un an, dar tăcerea critică cu care a fost anturat (minus câteva semnale mai degrabă superficial-ostile), spre deosebire de critica gureşă a aşa-zisului memorial al revoluţiei din 1989, este oare un semn al dificultăţii de a ne apropria trecutul violent, de a amâna introspecţia colectivă la care memorialul invită? Sau, dimpotrivă, amintindu-ne criticile devastatoare (şi inutile, pentru că, toate, petrecute post-factum) aduse memorialului lui 1989 (ţeapa din Piaţa Revoluţiei, care, deşi păzită de gardieni, se află, memorialmente tocmai, într-o stare deplorabilă, cu textul parţial dispărut), să fie tăcerea o veste bună, devreme ce no news is good news?

Câteva cuvinte preliminare despre arhitectura memoriei, sub specia căreia se află şi locul despre care vorbesc. După primul război mondial, memorialele au proliferat, legate în primul rând de locurile traumei colective, ale bătăliilor – adevărate masacre –, care sunt acum surmontate de cimitire şi edificii de felul mausoleelor. Cultul eroilor redevine important şi capătă întruchipări nu foarte diferite după cel de-al doilea război mondial, când, în SUA, de pildă, fiecare război important îşi are memorialul lui, pe Mall-ul din Washington,