O sa incep acest text cu o secventa din viata mea, petrecuta “cu ceva timp in urma”(nu conteaza cat de demult, nu? ok then, atunci nu scriu). Eram in masina cu cineva care imi spunea niste treburi serioase, niste lucruri smulse oarecum din “fundul fiintei sale”, nu din acelea tip “am fost dimineata sa umflu niste roti la o bezinarie”(respectiv cucu-vax). Eu insa MA UITAM PE GEAM si aveam o atitudine aproape sfidatoare. Stiu, parea ca nu aud ce spune, insa auzeam foarte bine, ba mai mult decat atat, chiar intelegeam. Numai ca eram atat de intoarsa pe dos, incat nu puteam sa arat ca inteleg sau ca empatizez atat cu neputinta, cat si cu suferinta sau de ce nu, cu durerea lui.

Ce se intampla de fapt?

Simplu. Omul imi spusese la un moment dat (inainte) niste lucruri aiurea, nepotrivite, iar eu nu reuseam sa mi le scot din minte. Nefiind o talamba si nici o cana fara fund, in care orice suc se varsa in secunda doi pe partea “cealalta”, tin foarte bine minte lucruri, vorbe, imagini sau situatii, iar cand vine vorba de ceva sau cineva important, cu atat mai mult.

In mine, fix la intrarea in fiinta mea, strigau sa iasa afara niste porniri incredibile, imi venea sa-l mangai, sa-I iau capsorul in maini si sa-I spun ca in viata toate trec, ca uneori exista lupte pe care nu le pot duce altii pentru noi, ca trebuie sa-si adune fortele, multe, multe lucruri care i-ar fi facut cred bine, mai cu seama ca imi era tare drag ca om si le-as fi spus din inima, nu din “talpi”(ca dovada, iata, le-am tinut adanc in mine incat am stiut sa reproduc dupa un timp, tot ce am gandit atunci).

Numai ca nu am putut sa fac nimic, m-am blocat. Mi s-a parut ca nu merita sa spun cu voce tare ce simt, ce gandesc si nu merita sa fac nici un gest uman, intrucat nici el, la randul lui, nu se purtase cu mine asa cum eu as fi meritat. Inteleg si am inteles mereu barbatii cu personalita