De altfel, România nu este un caz izolat, în care politicienii puterilor vremelnice, înfierbântaţi de nevoia de a rămâne în scenă, împrăştie promisiuni şi pomeni. Cu excepţia câtorva ţări, încremenite în dinastii, cum ar fi Cuba sau Coreea de Nord, aproape toţi politicienii planetei sapă tranşeele alegerilor o dată la patru sau cinci ani.

Acest exerciţiu al alegerilor democratice este, în fond, expresia libertăţii cetăţenilor unei ţări de a-i încuraja pe cei în care au încredere şi de a-i penaliza pe aceia care au dezamăgit.

Menţinerea unei stări de asediu politic, în care partidele grupate în opoziţie încearcă să blocheze orice iniţiativă legislativă a celor aflate la putere, poate fi însă un exerciţiu costisitor pentru o economie fragilă. Guvernatorul Mugur Isărescu a lansat în urmă cu câteva luni un avertisment în acest sens, estimând costurile crizei politice din toamna anului 2009 la 200 de milioane de euro. El a explicat însă că acest calcul este aproximativ, în realitate, ceea ce el numeşte factura financiară a crizelor politice este mult mai amplă.

„Cam cât a costat criza politică în România? Am luat nivelul dobânzilor plătite pentru finanţarea deficitului bugetar din vară şi l-am comparat cu cel din toamnă. Dobânzile au luat-o în sus. Dintr-o dată, 200 de milioane de euro, doar din dobândă. Dacă luăm valul doi şi trei, sumele se duc mult mai sus“, a spus Isărescu.

Într-adevăr, guvernatorul băncii centrale a socotit doar costurile pe care Ministerul Finanţelor le-a suportat pentru a-şi finanţa deficitul bugetar. Criza politică este considerată de pieţele financiare drept un risc şi este penalizată cu scumpirea imprumuturilor pe care o ţară vrea să le obţină. Piaţa financiară locală a penalizat criza urcând dobânzile la care se împrumuta statul de la 10-11%, cât erau în vara trecută, la 14%, spre finalul anului. Practic, se mărea dator