Înainte de 9/11, Saint Paul Chapel era o curiozitate turistică. La doi paşi de Wall Street şi în umbra Turnurilor Gemene, îndărătnică peste raţiune în faţa asaltului tehnologiei şi modernităţii, o bisericuţă episcopaliană rezista cu faţa la hăul care se căsca acum în faţa ei, senină şi din altă lume. A fost construită pe la mijlocul secolului XVIII, pe un teren oferit de regina Ana a Marii Britanii, pentru a servi credincioşilor care nu puteau, din cine ştie ce motive, ajunge la slujba oferită de principala biserică a parohiei. O biserică de mâna a doua, dacă vreţi, pentru acei credincioşi fervenţi care nu suportau depărtarea de Dumnezeu şi care, şi astăzi, se consideră protestanţi, dar catolici. Intrarea se face prin vechiul cimitir, unde pietre funerare înnegrite de vreme odihnesc cuminte sub copaci, indiferente la tumultul infernal din jur. Ca şi cimitirul, biserica este austeră în cel mai pur stil protestant şi, până acum nouă ani, singura atracţie era strana, unde obişnuia să se roage George Washington, părintele naţiunii americane. Cea mai veche biserică încă în funcţiune din Manhattan a rămas discretă, demnă şi austeră, aşa cum îi stă bine unui lăcaş protestant autentic.
Zilele acestea însă, interiorul bisericii este ceva mai animat şi mai colorat. Pentru că oameni din toată America şi din toată lumea vin să se roage şi să omagieze eroii acelor zile.
Nu sunt altare în faţa cărora să te rogi, sunt memoriale, cel mult, câteva colţuri ale bisericii unde sute de oameni au venit şi au depus fie o cască murdară de pompier, fie o insignă de poliţist, fie o bucată de material rămasă dintr-o haină care, Dumnezeu ştie, ce poveste are, fie un lucru cât de mic care să ofere mărturie demnă, discretă şi austeră despre respect, recunoştinţă şi durere.
Nu-i uşor să vezi în jurul tău numai moarte şi distrugere, bucăţi de corp smulse din oameni care cu num
