Pieţele financiare internaţionale au fost intrigate la începutul acestei luni de declaraţia preşedintelui Rezervei Federale Americane din Saint Louis, James Bullard, potrivit căreia economia SUA este ameninţată de o recesiune deflaţionistă prelungită de tipul celei din Japonia. Viziunea lui Bullard contrazice estimările din ultimul an ale oficialilor americani şi ale unor reprezentanţi ai pieţei, conform cărora economia americană s-ar fi reînscris pe drumul revenirii economice.

Creşterea PIB-ului sub aşteptări, şomajul devenit structural şi cererea în contracţie par a infirma prognozele optimiste. Perspectiva deflaţiei se reprofilează, iar faptul că aceasta este readusă în discuţie de către un reprezentant la Fed reconfigurează tabloul lumii financiare în nuanţe mult mai sumbre.

Excesele ultimilor ani trebuie să fi fost mult prea mari pentru a fi corectate doar de un picaj de un an şi ceva al pieţelor bursiere, de câteva falimente bancare şi de o contracţie economică nu foarte abruptă. În economia mondială sunt multe anomalii de îndepărtat până la a ne gândi la o relansare. Deflaţia este, aşadar, o sperietoare cât se poate de reală. Pe de altă parte, poate că ar trebui să spunem că - dincolo de a fi un pericol - este mai degrabă o necesitate dureroasă prin care să corectăm exagerările din „boom“.

În aceste condiţii, nu putem să nu punem sub semnul întrebării soluţia pe care Bullard o lasă să se întrezărească drept măsură de contracarare a presiunilor deflaţioniste: şi anume politica de „quantitative easing“ sau - mai pe înţelesul tuturor - tipărirea nesustenabilă de monedă. După ce, de la declanşarea crizei, Fed a cumpărat bonduri emise de Trezoreria SUA şi active toxice în valoare de 1.400 de miliarde USD, acum se sugerează că astfel de proiecte de injectare de inflaţie ar trebui să continue.

Dacă însă socotim deflaţia ca pe o corecţie a ex