„Nu mai plînge Jane...“ (după un cîntec la modă)

Seară de seară, asemeni majorităţii dvs., adorm cu speranţa că mîine copilul meu va avea o zi mai bună şi va fi sănătos, că bărbatul pe care îl iubesc va continua să mă iubească şi mîine, că sănătatea deja şubrezită a părinţilor mei nu va fi şi mai mult alterată, că la serviciu oamenii îşi vor ţine cuvîntul, iar ceea ce am planificat se va realiza cît de cît şi voi reuşi să plătesc teancul de facturi aflate pe dulăpiorul din hol şi poate pun şi ceva deoparte. Din cînd în cînd sper să cîştig la loto, deşi am un sentiment de vinovăţie gîndindu-mă că, de fapt, sper să piardă cîteva milioane de concetăţeni pentru ca eu să am satisfacţia unei sume de bani nemuncite. Speranţe! Pentru ele încerc să marchez momentele rare alături de cei care îmi sînt dragi, strîng bani pentru şcoala copilului meu şi încerc să îi transmit ceea ce cred eu despre educaţie, merg conştiincioasă la serviciu, şi la 40 de grade, le plătesc din cînd în cînd părinţilor analizele medicale, iar, rareori, cumpăr un bilet de loterie. Fac ceea ce faceţi şi dvs., fiecare, în felul său.

Nici speranţele, nici acţiunile mele nu îmi aparţin, de fapt. Ele sînt ale lumii din care vin, ale dvs., ale tuturor. Eu doar le populez cu oamenii din apropierea mea, cu conjuncturile mele particulare. Ele aparţin societăţii, sînt ceea ce lumea din jurul meu mă învaţă, uneori mă manipulează, alteori mă obligă să ştiu, să fac, să pot să sper. Pornind de la maxima socratică a lui „cunoaşte-te pe tine însuţi“, Kant, cu secole în urmă, ajungea la concluzia că întreaga filozofie s-ar reduce la cele patru întrebări fundamentale: „Ce pot să ştiu?, Ce trebuie să fac?, Ce pot să sper? şi Ce e omul?“. Sîntem, aşadar, produsul unei culturi acumulate din generaţii în generaţii, produsul unor instituţii înţelese ca moduri definite, din punct de vedere social, ale lui „a face“,