Un articol din Slate despre Jack London cu o mică teorie la început care merită atenţie. Oare cîţi scriitori castrăm doar ca să fie uşor de înghiţit la şcoală, în viaţa publică etc. Cum a devenit un mare nebun precum London autorul călduţ al lui Colţ-alb (eventual repovestit pentru că textul are oricum în variantă originală o agresivitate greu de mascat). Castrare istorică se numeşte. Şi avem şi noi o listă serioasă cu din ăştia.
But perhaps the greatest act of historical castration is of Jack London. This man was the most-read revolutionary Socialist in American history, agitating for violent overthrow of the government and the assassination of political leaders—and he is remembered now for writing a cute story about a dog. It’s as if the Black Panthers were remembered, a century from now, for adding a pink tint to their afros.
Ultraagresivul London e un caz aparte. Să ne întoarcem la România şi să căutăm exemple de pseudomemorie oarecum asemănătoare. Agenţii castratori sînt diverşi: schemele didactice, criticii literari fără imaginaţie, universitarii blazaţi, cititorii comozi etc.
O să încep lista cu doar trei nume pentru că mai mult m-ar interesa percepţia dvs. în ce priveşte marii castraţi ai naţiei.
Alecsandri – complet distrus de pasteluri şi de Chiriţa – forţa şi chiar nonconformismul lui au fost complet şterse.
Eminescu – mai are rost să vorbim despre eunucul pedagogico-propagandistic care a rămas dintr-un tip cu adevărat furios?
Istrati – dreapta îl afişează ca pe exemplul clasic de “trezire” – perversiunea e că în felul ăsta se aneantizează o întreagă operă publicistică de un militantism fără perdea şi o atitudine cu adevărat de mare şi frumos nebun.
P.S. Mulţumiri Ancăi pentru link. Citiţi-i articolul despre soarta crudă a monstrului sacru european la Hollywood. Excelent, pe hboclub.
Un articol din Slate despre