Cînd oamenii din jurul meu încep să spere, mă trec fiori reci. E semn că urmează vremuri indolente şi iraţionale. Preşedintele speră că veniturile. Premierul speră că legea impozitării pensiilor. Selecţionerul Naţionalei de fotbal speră că următorul meci. Drumarii speră că autostrada. Meşterii speră că faianţa. De la Speranţa pentru toată lumea, fără număr, fără număr.

E ca şi cum aş spune eu că sper să termin acest articol. Închid televizorul, mă aşez la calculator şi nu mă ridic pînă nu-i gata. Hop! I-am desfăcut speranţei contractul de muncă. Treaba asta cu speratul e o mare ipocrizie. Îi pasezi destinului munca pe care trebuia s-o faci tu. Teleportezi nişte sarcini pămînteşti într-un tărîm ezoteric, tangent cu Divinitatea. „Sper“ e un fel de „Doamne-ajută“ al ateilor.

Înţeleg să spunem „cred“. Măcar ne asumăm răspunderea pentru ceea ce grăim. Am stat, ne-am gîndit, şi din conjugarea informaţiilor cu raţiunea, a rezultat un crez. Cred că o să ieşim din criză. Cred că o să cîştigăm meciul. Cred în Dumnezeu. De cîte ori ai auzit pe cineva că „speră în Dumnezeu“? Adică da, ar fi o treabă să existe şi să fie atotputernic şi milostiv, dar nu sînt convins că e aşa şi, oricum, nu vreau să arătaţi spre mine dacă nu există.

Camelia Potec, cînd a luat aur la Olimpiada de la Atena, o fi sperat să cîştige? Mă îndoiesc că stătea nopţile pe marginea bazinului nutrind nădejdea că apa de pe culoarul 1 va fi mai puţin densă la ora concursului. Mă îndoiesc că dădea în bobi şi în babe. Cred că a cîştigat aurul pentru că a fost mai bună decît celelalte şapte finaliste. A muncit mai mult. A fost mai inteligentă. A avut mai multă forţă în braţe. A fost mai tehnică.

Sau ialomiţeanul acela – pe care-l dau mereu exemplu – Robertin Adrian Dinu, care a dat în judecată Poliţia Rutieră pentru o simplă amendă de radar. O fi sperat să cîştige procesul şi să scoată î