Înainte de ’89, disperarea se instala de fiecare dată în seara dinaintea unui test major, fie el teză, examen de treaptă sau olimpiadă. Mi se părea că am uitat tot ce am învăţat şi că, a doua zi, stomacul îmi va juca o festă fiziologică nasoală. Trebuia să reuşesc, din motive pe care nu le voi dezvolta acum, iar pentru cineva atît de obsedat de un rateu iminent, dar, cinstit vorbind, improbabil, acela era momentul de panică extremă în care, uneori, făceam recurs la credinţă. Trişam, pentru că nu sînt o persoană religioasă şi nici familia mea nu excela la acest capitol, drept care contractul meu punctual cu instanţa supremă trebuia să se consume în cel mai mare secret şi cît mai codat cu putinţă. Atît de codat încît, frunzărind nu de mult jurnalele pe care le ţineam în epocă, pînă şi mie mi-au luat cîteva clipe să-mi explic prezenţa sporadică a două misterioase iniţiale din coada unor rapoarte zilnice: DD. Cu speranţa că Domnul va da (pentru că, ei bine, da!, asta însemna misteriosul cifru: Dă, Doamne!) mergeam la culcare mai sigur pe mine şi a doua zi mai dădeam o lovitură. Tot ce învăţasem se scurgea firesc pe hîrtie, stomacul nu se răscula şi, imediat ce greul trecea, pactul meu secret expira.

DE ACELASI AUTOR "Noul val al filmului românesc nu dă semne că s-ar epuiza" - interviu cu Scott FOUNDAS Are balta peşte Închid ochii şi văd - interviu cu Lucian PINTILIE Înainte în trecutDupă ’89, am continuat să ţin jurnal şi să am examene, de data asta în facultate, care mai de care mai chinuitoare, dar nici urmă de misterioasele iniţiale în consemnările mele zilnice. Descoperisem, între timp, altceva la care să mă închin în disperare de cauză: mersul la Cinematecă. Filmul devenise religia mea, noul meu DD. E drept că nici miza examenelor nu mai era atît de mare, dar dacă cumva făceam greşeala să mă consider lipsit de speranţă înaintea unui parţial la Condensato