O carte nu-ţi poate reface depozitele de speranţă dacă nu te-ai lăsat vreodată atins de cărţi. Dacă n-ai citit decît de nevoie sau dacă n-ai citit decît cu creierul nu vei recurge niciodată la cărţi pentru a vedea cîtă desfătare mai ai de consumat, cîtă iubire de trăit, cîtă pasiune de împărtăşit, cîtă dezamăgire, cîtă frustrare, cît optimism, cîtă speranţă, cîtă înţelepciune, cît umor, cîtă suferinţă etc. Vei fi unul dintre cei care ştiu totul (dar absolut totul!) „din viaţă“ şi care îţi pot demonstra oricînd, inteligent, cu argumente macro şi micro, că nu are rost să te mai bucuri, să-ţi faci planuri ideale, să-ţi laşi loc de patetisme şi, în general, să simţi. Pentru că viaţa e grea, pentru că economia nu merge, sfîrşitul lumii e aproape, proştii sînt prea mulţi, corupţia – prea mare. Vei fi, cu alte cuvinte, Marele Nefericit, cel căruia cărţile nu-i spun mare lucru.

Mi-e teamă că pe Marele Nefericit l-am întîlnit şi printre consumatorii de literatură. Pentru acesta, o carte reprezintă în primul rînd o lecţie de estetică, un rămuriş de simboluri, arhetipuri şi sugestii mitologice obligatoriu de descifrat prin contemplaţie exterioară: te uiţi, dar nu atingi şi, implicit, nu te laşi atins. Ideea că literatura te răpeşte din real, ca o megaproducţie multiple-D, transportîndu-te, a ajuns desuetă pentru moderni, descriind mai degrabă o experienţă de lectură primitivă, decît un deziderat. Generaţii întregi de studenţi la Litere au fost învăţaţi să se ruşineze de raptul lecturii şi să-l înlocuiască savant cu comentarii critice despre gratuitatea poetică. Or, după cum bine ştiu cei pentru care cărţile înseamnă aproape totul (sau foarte mult), există lecturi care te mută cu totul din locul unde te-au găsit. Sînt cărţi care te mută ceva mai sus, după cum o făceau tratatele despre fericire din secolele XVII şi XVIII, după cum există şi unele care te duc în jos, cu