Din 1990, în România, singurii care au continuat lupta pentru pacea mondială au fost domnii Pantazi Ghica şi Vasile Lupu, pe atunci proaspăt pensionari. În acel an s-a desfiinţat „Alianţa pentru Pace" şi toate sucursalele sale naţionale şi au rămas pe baricadele albe cei câţiva voluntari de la Filiala Sectorului 2, în frunte cu Pantazi Ghica.
Potrivit acestuia, momentul '90 a marcat şi pe plan internaţional începutul unui dezinteres crescând pentru o cauză care, după cel de-al doilea război mondial, a fost misiunea unor organisme internaţionale neguvernamentale ce au mobilizat milioane de oameni de pe tot globul. În consecinţă, în ultimii 20 de ani, mica organizaţie a mai ţinut legătura doar cu formaţiuni similare din Grecia şi Chişinău, „filiera balcanică" cum îi spun cei doi voluntari pe care i-am vizitat la sediul lor, o cămăruţă de 6 metri pătraţi, pe Strada Vasile Lascăr.
„Noi am supravieţuit şi după 1990, cu activităţi specifice în şcoli, printre pensionari şi persoane defavorizate, dar activitatea noastră s-a restrâns tot mai mult. Organizăm pentru elevi concursuri de genul «cine ştie câştigă» cu premii în rechizite şi cărţi; avem o mică bibliotecă publică şi vreo 40 de cititori înscrişi", ne povesteşte Pantazi Ghica, astăzi în vârstă de 85 de ani şi care, în 1952, a ocupat funcţia de secretar general al „Alianţei pentru Pace" din România, afiliată „Consiliului Mondial al Păcii". Preşedintele Alianţei a fost mulţi ani Mihail Sadoveanu, dar prolificul prozator nu se deplasa la congresele internaţionale din motive de sănătate, îşi aminteşte Ghica, unul dintre delegaţii obişnuiţi ai României la astfel de evenimente.
„În cadrul acestei mişcări mondiale am participat la foarte multe activităţi internaţionale. În '54 am fost la Berlin la sesiunea Consiliului Mondial al Păcii, unde au fost prezente mari personalităţi