Nu sînt cea mai optimistă persoană din lume, dar asta nu mă împiedică să sper în fiecare zi. La lucruri mai mici sau mai mari. Că voi revedea pe cineva drag sau că va veni metroul în staţie fix cînd eu cobor pe peron. Că locul în care trăim se va îmblînzi, că nu vom mai alerga ca bezmeticii fugăriţi de tot felul de obligaţii presante şi inutile, că lucrurile pe care le-am început o să le pot duce la bun sfîrşit. Că voi fi sănătoasă, că mă voi întîlni mai des cu cei la care ţin, că voi citi cărţi scrise parcă doar pentru mine…
În ultima vreme însă, parcă nimeni nu are chef să mai spere. Nu e timp pentru asta, pare frivol şi nepotrivit. Criza ne încurcă rău socotelile, pata de petrol creşte, căldura e mare, şi doar sufletele au scăpat pentru moment de impozitare.
În toată nebunia, mie mi-a intrat în cap să iau pulsul speranţei. Să mă lămuresc dacă mai avem nevoie de ea. Dacă o mai invocăm sau trebuie să fii şi mai visător decît Don Quijote, ca s-o mai scoţi la înaintare. Au fost şi cîteva coincidenţe, altfel n-ar fi avut nici un haz. Cu puţin timp în urmă, eram într-un weekend la Balcic şi trimiteam de zor e-mail-uri în care făceam invitaţiile pentru dosar. În centrul oraşului, clădirea cea mai impresionantă, Hotelul Speranţa, nu mai avea plăcuţa cu „de vînzare“, care stătuse mult timp în faţă. Am întrebat ce se întîmplase şi am aflat că, în sfîrşit, hotelul îşi găsise un cumpărător. Tot în perioada asta am citit şi José Eduardo Agualusa – Vînzătorul de trecuturi (Editura Leda, 2009). Există aici un personaj, bătrîna Esperança, care face curat toată ziua într-o casă, şi care e convinsă că nu va muri niciodată. A scăpat dintr-o mare încercare în care s-au tras multe focuri de armă. „Comandantul a vrut să ştie cum o cheamă pe bătrînă. Ea i-a spus, Esperança Job Sapalalo, domnule, la care el începu să rîdă. Făcu o glumă, Speranţa moare ultima. I-au alinia
