În a sa monografie asupra Munteniei, doctorul Constantin Caracaş (1828) vorbeşte cu frenezie despre natura darnică de prin partea locului şi despre gustul şi aromele diferitelor plante. „Graţie fertilităţii pămîntului“, multe dintre acestea nici n-au nevoie de cine ştie ce îngrijire (nu că locuitorii s-ar da în vînt după astfel de treburi sau ar fi la curent cu „progresele Europei civilizate“), cît despre fructe… „se văd păduri întregi“ cu „diverse şi minunate fructe“. Dintre toate, pepenele este regele şi hrana de bază a săracilor: „pepenii se cultivă în toate părţile cîmpiei şi sînt buni mai ales cînd vara este uscată şi fierbinte; uneori se fac aşa de buni încît întrec în dulceaţă ananaşii cei măiestriţi cultivaţi. Oamenii săraci trăiesc în zilele de post cu acest fruct… este hrănitor, foarte zaharos, dizolvant şi digest“.

De ani de zile sînt în căutarea acestor arome, dînd credit nelimitat ţăranului român fără să vreau să cred că vremurile s-au schimbat, că oamenii s-au schimbat şi că poate şi parfumul legumelor şi fructelor de altădată e cu totul altul. Aşa că mă opresc, cu obstinenţă, cînd trec printr-un sat, şi pe margine văd grămezi de roşii, pepeni, vinete, ardei sau alte chestii de sezon, convinsă că roşia românească trebuie să fie mai gustoasă decît cea turcească cumpărată de pe piaţă. Şi aproape de fiecare dată mă las înşelată. Exemplu concret: un sat de ţărani agricultori din Oltenia prin care trec week-end de weekend. Singurul verde, cu straturi de ceapă, varză, roşii în cîmp. Îţi fac poftă numai cînd priveşti şi ai crede că vei simţi, de cum vei muşca din roşie şi mustul dulceag ţi se va prelinge pe coate, că întreaga aromă îţi va inunda papilele gustative. De cum intri în sat, o piaţă ad-hoc te întîmpină şi direct pe jos sau pe tarabe improvizate grădina lu’ Dumnezeu s-a pogorît pe pămînt: ardei gălbiori, pepeni galbeni şi lubeniţe rostogol