„De obicei, a fi un autor des citat e un simptom al gloriei, o încununare. În literatura de specialitate, numărul lucrărilor în care apari ca referinţă a devenit chiar un criteriu de validitate ştiinţifică.“ Am reprodus primele două fraze din articolul dlui Andrei Pleşu – „Citatul ca armă albă“ (Dilema veche, 4 august 2010). Ele dau impresia că va urma o discuţie despre legitimitatea (controversată a) criteriului respectiv, ca mijloc de evaluare a ceea ce se publică. Numai că metafora armei albe, din titlu, şi mai ales modul ironic în care autorul s-a referit cu alte ocazii la snobismul citatelor din autori clasici ne avertizează că nu despre aceasta va fi vorba în continuare. Bănuiala se confirmă. În cea de-a treia frază, autorul face un viraj brusc: „Există o mare cantitate de site-uri care te introduc într-o junglă practic infinită de «vorbe celebre»“.
Un fapt interesant, de ordin lingvistic. Peste tot acţionează în articolul dlui Pleşu verbele „a cita“, „a fi citat“. Numai că aceste verbe prezintă o ambiguitate, vizibilă la posibilele substantive asociate: „o citare, două citări“ în primele două fraze; „un citat, două citate“, în tot ceea ce urmează. Engleza are cuvinte diferite pentru cele două cazuri: „to cite, to be cited, citation“ pentru primul caz, „to quote, to be quoted, quotation“ pentru cel de-al doilea. Uriaşa întreprindere cunoscută sub numele Science Citation Index este cea mai clară manifestare a universalităţii criteriului citării, atunci cînd este vorba de aprecierea impactului unei opere. Practicat de peste treizeci de ani, acest criteriu a fost mereu supus unor critici care au condus la rafinarea sa, la micşorarea decalajului dintre calitate şi cantitate; a evalua cantitatea lucrurilor de calitate, iată marea provocare. S-a creat o nouă disciplină, scientometria, iar revista respectivă – Scientometrics – publică rezultatele cercetăril
