Vă lipseşte speranţa? În forma ei cea mai pură, mai înduioşătoare şi mai inconştientă? Aruncaţi o privire pe lista cu cei peste 1000 de candidaţi înscrişi la Facultatea de Jurnalistică. Nu, nu glumesc: una mie candidaţi. Tocmai acum, cînd presa autohtonă îşi dă obştescul sfîrşit între două pachete cu şlapi & colecţii unicat şi cîteva bocete travestite în comunicate de presă. E ca şi cum ai şti ce se întîmplă cu Titanicul, dar asta nu te-ar descuraja să te îmbarci cu heirupism, vuvuzele şi baloane colorate pe punte. Parcă aud acum vocea ta, colegul meu optimist, în ciuda faptului că eşti în prag de a fi concediat dintr-o slujbă în care, oricum, n-ai fost „angajat“ legal niciodată: pînă cînd vor absolvi ei, presa online va putea să trăiască bine mersi din publicitate. Aha... şi oamenii vor merge în vacanţe all-inclusive pe Marte.

Sigur, există multe motive pentru care junii se înscriu la o facultate fantomatică, şi ele nu diferă foarte mult de cele pentru care tu, acum ani de zile, cînd viitorul părea mai roz şi mogul-free, ai făcut aceeaşi tîmpenie.

„Jurnalist“ încă mai sună şi azi al naibii de cool. Şi, la urma urmei, cine se face ziarist cu ideea c-o să termine cu o pensie de securist? Devii pentru „the thrill of it“, pentru că pare ceva aventuros (greşit, îţi vei petrece multe, foarte multe ore pe zi în faţa computerului, slavă Domnului pentru Twitter, porno sau FB), pentru că bunica a zis că eşti rău de gură şi tata te voia inginer, pentru că îţi plac mai mult beţiile şi certurile cu oameni interesanţi & inteligenţi decît perspectiva unei burţi de Pipera, pentru plăcerea de a lăsa multe dungi în urma ta, pe Google. Iar pentru mulţi aspiranţi de azi, „jurnalismul“ e doar o trapă spre o soră mai glam, mai lemnoasă şi mai aducătoare de freebies, ca PR-ul. Sau poate pentru că, mai nou, convieţuirea ca şomer licenţiat în casa părinţilor a devenit un tr