…in functie de definitiile pe care le acceptam, politica a existat de cand lumea sau, macar, de pe vremea vechilor greci. Partidele, insa, reprezinta o nascocire relativ recenta, care nu s-a bucurat de la bun inceput de o sustinere entuziasta (Washington, bunaoara, vedea in partide posibilitatea aparitiei unor factiuni care sa sfasie nou-infiintatele State Unite). Jefferson, pe de alta parte, milita pentru inmultirea factiunilor de orice fel: din moment ce nu le poti preveni aparitia – argumenta el – atunci macar sa le inmultesti in asa fel incat sa se contracareze unele pe celalalte, prevenind astfel dominatia unei singure factiuni. Ce a urmat, se cunoaste: nici Washington, dar nici Jefferson nu si-au vazut visul cu ochii. Dupa o relativ scurta dar sinuoasa istorie, SUA s-a trezit cu doua partide mari si late. Atat.

Razboiul de independenta fata de Marea Britanie, purtat cu succes in atatea alte domenii, s-a dovedit insuficient in aceasta privinta. Nimeni nu poate sari dincolo de propria-i umbra. Putini mai constientizeaza astazi ca partidele moderne, cu toate defectele si calitatile lor, isi au originile in Marea Britanie si ca, deloc intamplator, raspandirea lor in Europa se suprapune surprinzator de bine peste acceptarea teoriei contractului social ca o realitate aflata la baza oricarei constructii politice si, implicit, comunitare. De unde si paradoxul pe care continuam sa-l infruntam.

Sa recapitulam: Pana prin secolul al XVII-lea, omul se definea deopotriva ca unic si asemanator. Pentru crestinul obisnuit cu ideea omului unic in fata lui Dumnezeu dar creat, deopotriva cu ceilalti, dupa chipul si asemanarea Lui, acceptarea ideii de unic si asemanator, de personal responsabil dar si membru al comunitatii, i.e., Bisericii, era relativ fireasca. Doar si Dumnezeu-Fiul era deopotriva om si Dumnezeu. In fapt, intr-atat de fireasca incat nici macar nu is