Aeroportul din Siam Reap, oraşul de lîngă complexul Angkor, arată ca o pensiune. O clădire mică, cîteva ronduri de flori, nimic din ceea ce înţelegem prin aeroporturi nu există acolo. Înăuntru însă, ne-a întîmpinat o masă lungă, cu oficiali cambodgieni sobri, îmbrăcaţi oficial, un fel de Comitet Central asiatic. Ei dau vizele şi verifică paşapoartele. Nu zîmbesc.
Dincolo de poarta aeroportului, începe frumoasa nebunie a Cambodgiei. Tuk-tuk-ari cu care trebuia să negociezi drumul pînă în oraş, oameni care încercau să-ţi vîndă ceva, orice, şi mult, mult haos într-un trafic fără sens. La propriu. Prima dată cînd am intrat cu tuk-tuk-ul pe contrasens am zis că e o întîmplare, a cincea oară era deja ceva obişnuit şi cumva amuzant, într-un sens sinucigaş.
Aşa l-am cunoscut pe John. Bineînţeles, nu îl chema aşa, dar după ce ne-a spus numele lui real, am zis că, într-adevăr, nu are sens să ne (le) torturăm limba. În lungile plimbări cu tuk-tuk-ul, John ne-a pus în temă cu politica locului. Guvernul e corupt, oamenii sînt săraci şi disperaţi, toţi banii intră în buzunarele încăpătoare ale prim-ministrului, toţi visează să plece în Vietnam să lucreze sau, dacă dă cumva norocul peste ei, în Thailanda sau Singapore. Ajutor de la stat nu au, ba din contră, îi rupe cu taxele. Îl întreb de învăţămînt şi sănătate. John zîmbeşte – chiar îmi imaginez că oamenii normali au acces la ele? Sînt cu plată şi greu accesibile, mai ales dacă vorbim de spitale. Şcoli mai sînt şi la sate, în schimb, dacă te îmbolnăveşti, trebuie să mergi în oraş, unde costă. Despre asta vorbeam în Kampung Phluk, un sat de pescari cu casele pe pironi, la 20-30 de kilometri de Siam Reap. Majoritatea oamenilor de acolo nu fuseseră niciodată în oraş. Sărăcia era lucie, casă însemna de fapt un fel de colibă suspendată, fără pereţi. În rîu se spălau, din rîu beau apă, din rîu mîncau peşte.
Popul