● Salt (SUA, 2010), de Phillip Noyce.

Salt e o tentativă de a demara o serie de filme de acţiune după modelul celei cu Matt Damon în rolul asasinului amnezic Bourne, dar una cu o femeie: Evelyn Salt (Angelina Jolie), o agentă americană despre care superiorii ei află într-o bună zi (de la un spion rus venit, chipurile, să li se predea) că nu e agenta lor şi nu e nici măcar americancă, ci e o rusoaică infiltrată din fragedă copilărie în Statele Unite şi programată tot de-atunci să ucidă preşedinţi atunci cînd va creşte mare. În faţa acestor acuzaţii, singura soluţie a lui Salt (ca şi a lui Bourne) este să nu se lase prinsă pînă nu va reuşi să demonstreze că intenţiile ei sînt curate. Partea mai neobişnuită este că realizatorii filmului nu se grăbesc să ne asigure pe noi, pe spectatori, de curăţenia intenţiilor ei; dimpotrivă, din momentul în care evadează din sediul CIA, Salt începe să se comporte exact aşa cum şi-ar fi dorit bătrînii KGB-işti care o dresaseră în anii ’80. Sigur că, fiind vorba despre Jolie, prea mult loc de incertitudine nu există (probabil că puţini spectatori se aşteaptă cu adevărat ca ea să-l asasineze pe preşedintele SUA), dar rămîne un merit al realizatorilor că reduc la minimum momentele de introspecţie şi micile indicii menite să ne asigure că, de fapt, inima ei e bună. (Dat fiind faptul că, într-un asemenea film, oricum nu e timp de introspecţie serioasă, e mai elegant să lipsească de tot.) Salt are trei momente (vreo 30 de secunde cu totul) în care vedem (prin intermediul unor flashback-uri) că se gîndeşte la soţul ei cel iubitor, iar atunci cînd acesta e împuşcat sub ochii ei, gura ei se întredeschide puţin şi apoi se închide la loc; doar atît (de clipit nu clipeşte). Jolie vrea să fie aici o eroină de film de acţiune în stil asiatic (poate cu o tuşă de sfinx de tip vechi – Garbo, Dietrich), iar filmul e eficient inginerizat